Nutriția oncologică, un suport necesar în tratamentul cancerului

O conversație cu Dr. Irina Mateieș despre suportul oferit de dietetician în tratamentul pacienților oncologici și importanța lui în creșterea șanselor de succes ale tratamentului.

Articolul este bazat pe transcrierea Episodului 1 din Podcastul Sănătate Zi de Zi – Dr. Irina Mateieș Despre: Nutriția Oncologică Și Importanța Ei Pentru Pacienții Bolnavi De Cancer, pe care îl puteți accesa integral în pagina episodului.


Asta este una din marile întrebări ale pacienților care sunt diagnosticați cu cancer, „de ce eu”? Și să găsesc răspunsul la „ de ce eu” de foarte multe ori nu este util. În schimb, ce fac eu de acum încolo odată ce am aflat acest diagnostic este o cale mult mai utilă și care de multe ori duce către vindecare.

Dr. Irina Mateieș este medic primar de medicină de familie și nutriționistă dieteticiană licențiată, specializată în nutriție oncologică. Face parte din prima generație de medici dieteticieni de la noi, absolvind în 2012 programul de nutriție și dietetică a UMF Cluj, pe lângă specializarea inițială, aceea de medicină de familie.

Din 2014 face parte din echipa unui centru de tratament al cancerului, unde îi ajută pe pacienții săi să gestioneze mai bine efectele tratamentului oncologic și să-și sporească astfel șansele de vindecare și de a avea în continuare o viață sănătoasă și după cancer. Irina este și membru ESPEN, Societatea Europeană de Nutriție Enterală și Parenterală, unde a absolvit mai multe cursuri de pregătire.

Despre medicii dieteticieni. Cu ce diferă un nutriționist de un dietetician și titulatura de medic. Cum devii dietetician înregistrat.

Cristina: Cred că încă există destul de multă confuzie în branșă, mai ales având în vedere că prima facultate de nutriție și dietetică a fost înființată abia în 2008 la noi, dacă nu mă înșel, chiar la UMF Cluj, unde ai absolvit tu. Tu ești absolventă și de medicină, dar dacă ar fi să clarificăm absolvenții de dietetică și nutriție și doar ai acestei facultăți sunt medici sau nu?

Dr. Irina Mateieș: Nu. Deci, Facultatea de Medicină Generală este una, pe aceea am făcut-o în Târgu Mureș. Eu personal, ulterior, am făcut rezidențiat de medicină de familie, pentru că, începând tot cu generația mea, nu a mai existat noțiunea de medic generalist, nu mai există. Deci medicii, să zic așa, dacă mai sunt medici generaliști, sunt din generații, cel puțin cu un an mai în vârstă decât mine. Adică, atunci când am terminat Facultatea de Medicină, a trebuit neapărat să fac rezidențiatul, pentru că altfel nu aș fi avut drept de parafă și nu aș fi putut să practic. Ulterior, în cadrul Universităților de Medicină și Farmacie, s-au deschis facultăți de nutriție și dietetică, dar sunt facultăți separate, așa cum este și cea de fizioterapie, de exemplu.

Deci, dieteticianul nu este medic. Este o meserie de sine stătătoare, este o meserie independentă, nu trebuie să fie legați de medici ca să poată să practice. Probabil că din cauza faptului că termenul de medic nutriționist e așa un termen foarte cunoscut și răspândit în România, cumva poate de aceea se corelează.

Termenul de medic nutriționist în România se aplică medicilor de diabet. Cumva e așa o metodă de a spune, pentru că specialitatea se cheamă „Diabet și boli de nutriție” și de acolo a apărut denumirea de medic nutriționist. Dar nu există o specialitate la medicină, la facultatea de medicină, nu există o ramură de rezidențiat care să se cheme în vreun fel, care să rezulte, să scrie pe hârtie că tu ești medic nutriționist. Iar sigur că dintre medicii de diabet și nutriție sunt și medici care au devenit chiar foarte interesați de partea de nutriție și au început să lucreze mult în zona respectivă, dar altfel dieteticienii sunt cei care în restul Europei și în Statele Unite se ocupă de problemele legate de nutriție.

Din păcate, un alt lucru care cred că produce confuzie este faptul că termenul de nutriționist nu este un termen protejat de lege pentru persoane care să fi terminat o facultate. Termenul de nutriționist este un termen care poate să fie folosit de oricine cu orice fel de curs, de 3 săptămâni, o lună, 5 minute. Prin urmare, termenul cel mai popular este termenul care din punct de vedere legal poate să fie folosit de persoane care nu au absolvit o facultate.

Termenul de „dietetician” este cel care prin lege este protejat pentru persoanele care au făcut facultatea de nutriție și dietetică, iar începând de anul trecut s-a instituit examen național pentru a ajunge să existe și în România ceea ce în străinătate se numește „dieteticieni înregistrați”, de la Registered Dieteticians, să fie înregistrați în Colegiu Național al Dieteticienilor. Asta presupune că persoanele respective au făcut facultatea, au făcut masterul. Sau, tocmai pentru că facultatea există de prin 2008 dar încă lucrurile erau foarte tulburi atunci, s-a acceptat ca pentru primele câteva tranșe de examen național, dacă sunt oameni care au făcut pe vremea când încă nu existau mastere, să se accepte numărul de 1000 de ore de practică chiar dacă persoanele respective nu au făcut masterul. În cazul meu au acceptat faptul că am făcut facultatea de medicină și aveam mai mult de 1000 de ore de practică până anul trecut. Dar de acum încolo se va omogeniza și va exista un singur mod de a ajunge la termenul de dietetician înregistrat în Colegiu Medicilor: facultatea, masterul și apoi absolvirea examenului național.

Cristina: Și a durat ceva, Legea Dieteticianului cred că e de prin 2015?

Dr. Irina Mateieș: A durat foarte mult pentru că unii dintre oamenii din politica din România (sunt un mare fan la a nu generaliza) au avut niște răspunsuri fantastice. Nu m-am ocupat personal, dar am fost foarte aproape de colegele care au scris legea. Legea nu a fost scrisă de cineva din politică. Legea a fost scrisă de colegii dieteticieni care au pus bani împreună, care au angajat avocați, care au angajat oameni care să scrie legea și ulterior care s-au prezentat la oamenii competenți din zona de politică. Uite, cam așa ne-am gândit noi, vedeți dacă vă place. Și au fost răspunsuri halucinante de genul: „Hai mă, dar există și facultatea voastră de 5 ani și deja vreți lege? Uite cât au existat psihologii și fizioterapeuții și nu au avut nicio lege”. Deci faptul că ai o meserie care nu are un cadru delimitat, prin urmare nu puteai să acuzi pe nimeni de malpraxis (pentru că nu poți să faci malpraxis atât timp cât nu ai o definiție a praxisului), existența într-un vid legislativ era un lucru care pe anumite persoane care la momentul respectiv se aflau în postura de decizie, nu îi deranja. Îi deranja ideea că noi voiam să devenim niște persoane care să existăm într-un cadru legal.

Cristina: Să nu mai zicem atunci cât de utilă considerau această profesie din moment ce nu o reglementau. Adică cine ar fi avut nevoie de un dietetician până la urmă?

Dr. Irina Mateieș: Absolut! Plus că „dietetician” părea un cuvânt inventat. Cu nutriționiști mai înțelegem dar cu dieteticieni, ce-i asta? Și doi la mână, ok, sunteți și voi aceia care faceți oamenii să slăbească, câtă lege vă trebuie?

Cristina: Exact, nutriționiștii și dieteticienii au fost mult timp asociați cu fitness-ul, curele de slăbire. În niciun caz cu vreun tratament medical mai serios.

Dr. Irina Mateieș: Corect! Asta este un lucru destul de trist care spune multe despre încă proasta înțelegere și limitările legate de ce înțelege publicul și cum se raportează publicul la această meserie. Evident, partea de management al obezității face parte din apanajul dieteticienilor și al nutriționiștilor. Sigur, împreună cu alte specialități medicale dacă este cazul. Dar cu siguranță nu este singura zonă în care să acționeze un dietetician. Și acolo s-au schimbat foarte multe lucruri, tocmai pentru că există deja câteva decenii bune de încercări de a aplica lucruri care nu funcționau. Și atunci cumva modul de a ne gândi la partea asta legată de obezitate s-a schimbat. Dar eu nu mă ocup de asta. De foarte multe ori când mă întâlnesc cu persoane care îmi spun „A, e din aia care slăbesc oamenii”, zic „băi, eu mă chinui să îi îngraș”.

Așa cum ai spus și tu în introducere, eu mă ocup de nutriția pacientului oncologic. Și lucrul ăsta creează multe probleme pentru faptul că nu prea se înțelege cu ce se mănâncă ea, ce este nutriția oncologică.

Nutriția oncologică. De ce este necesară și cum îi poate ajuta pe pacienții oncologici

Cristina: Exact, asta era a doua întrebare. Care-i specificul ei?

Dr. Irina Mateieș: Nutriția oncologică are legătură cu pacienții diagnosticați cu cancer. Nutriția oncologică nu se referă la prevenție. Prevenția o aplicăm unei persoane sănătoase. Deci eu nu mă ocup cu prevenția apariției cancerului. Eu mă ocup cu problemele de alimentație ale persoanelor care deja au fost diagnosticate cu cancer și urmează să treacă prin tratament. Și bineînțeles, eu mă ocup mai puțin de asta, dar tot în cadrul nutriției oncologice intră și sfaturile alimentare după terminarea tratamentului.

Și una din ideile care mi se par cele mai nepopularizate și care poate ar ajuta foarte mult la clarificarea situației este faptul că nu se înțeleg scopurile pentru care mâncăm în diferite etape. Evident, atunci când sunt sănătos, bineînțeles că mănânc și ca să-mi facă plăcere dar pe lângă lucrul acesta alimentația este unul din factorii care mă vor putea ajuta să îmi păstrez starea de sănătate.

Odată ce am fost diagnosticat cu cancer, scopul nu este să încerc prin alimentație să nu mai am boala. Foarte mulți oameni, odată ce sunt diagnosticați, vor să recurgă la sfaturile din prevenție în ideea că, dacă acum îmi schimb alimentația și nu mai mănânc lucrurile despre care știam în prevenție că nu sunt bune, îmi va dispărea boala. Din păcate problemele sunt mai complexe de atât și nu funcționează în felul acesta. Așa că odată ce am fost diagnosticat, scopul alimentației se schimbă în funcție de etapa în care sunt.

Dacă trebuie să trec în intervenția chirurgicală, mă interesează să gestionez bine momentul chirurgiei. Apoi chimioterapie, radioterapie. Deci scopul alimentației devine de a-mi păstra greutatea. Dacă cumva am scăzut în greutate, pentru că foarte mulți pacienți înainte să fie diagnosticați scad în greutate și aceasta scade și capacitatea de rezistență în fața tratamentului și a bolii, să recupereze din greutate poate să fie un scop în sine, inclusiv pentru persoanele obeze.

Deci asta e o chestie foarte importantă. Ceea ce eu spun este valabil și pentru persoanele normoponderale și pentru persoanele supraponderale: păstrarea greutății odată ce ai fost diagnosticat.

Pe lângă menținerea sau creșterea greutății, celălalt scop al alimentației pe perioada de tratament este managementul efectelor adverse cu impact asupra alimentației și digestiei. Mâncarea mă poate ajuta pe termen scurt să gestionez constipația, diareea, greața, vărsătura, modificarea gustului, scăderea cantității de salivă, deci diferitele probleme care pot fi date de tratament. Și bineînțeles că alimentația mă poate ajuta să mențin calitatea vieții pe perioada tratamentului. Unul din lucrurile care este evaluat de către oncologi este numit un indice de performanță.

Deci întotdeauna când medicul se gândește la tratament pentru pacientul respectiv, care este starea lui generală (și există niște criterii internațional acceptate prin care se evaluează acest lucru), dacă indicele de performanță este unul prost, înseamnă că pacientul are o rezistență generală mai scăzută la tratament. Și atunci medicul ia în considerare poate ca tratamentul să înceapă mai târziu sau doza cu care începe să nu fie cea optimă. Deci cu siguranță o stare generală proastă va face să nu beneficiezi de tratamentul oncologic optim și prin urmare nici de rezultatele optime ale tratamentului.

Deci mâncatul are acest scop și în timpul tratamentului nu mănânc pentru boală, mănânc pentru mine. Pentru mine ca întreg și ca să mă păstrez sănătos pe mine cu totul, partea sănătoasă din mine și nu câteva celule de undeva. Deci nu pentru alea mănânc, pentru mine ca întreg.

Și după ce termin tratamentul este o altă perioadă în cazul în care tratamentul nu a presupus niciun fel de modificare la nivelul tubului digestiv, nu am rămas cu niciun fel de probleme legate de alimentație, după tratament alimentația poate să revină la partea de prevenție din perioada de sănătate. Dar pentru unii pacienți sunt lucruri care nu mai pot reveni exact la perioada aceea mai ales dacă tratamentul chirurgical a presupus de exemplu să se taie o parte sau tot stomacul, o parte din colon sau tot colonul, o parte din pancreas, dacă a existat intervenție chirurgicală în care s-a tăiat din limbă sau alte lucruri din zona de gură și gât.

Deci cu siguranță modificarea chirurgicală a tubului digestiv aduce după sine modificări ale felului în care mănânc. Bineînțeles că dacă lipsesc părți din tubul digestiv atunci o să existe și modificări la nivelul capacității de digestie. Uneori sunt lucruri pe care nu le mai poți asimila și trebuie neapărat să le aduci din exterior, fie sub formă de suplimente pe gură, fie injectabile. Deci și alimentația de după tratament poate să aibă și scopul de prevenție, de prevenție a recidivei și sigur prevenția altor boli cronice. Dar s-ar putea să aibă anumite particularități date de tratamentul prin care tocmai ce ai trecut.

Alți factori de risc care trebuiesc gestionați de dietetician. Colaborarea dintre dietetician și psiholog

Cristina: În momentul în care un pacient primește un diagnostic ca acesta poate să aibă un șoc psihologic major. Să conducă la depresie, lipsă de motivație, să nu mai aibă chef să meargă la cumpărături, să își ia alimente sănătoase, să se îngrijească de propria persoană. Și mai ales dacă este singur și nu are pe cineva în jur care să-i facă cumpărăturile, să îl împingă de la spate s-ar putea să-i fie foarte greu, chiar și atunci când are informații la îndemână, să le pună în aplicare. Te-ai întâlnit cu o asemenea situație și cum poți să ajuți pacienții în situația asta?

Dr. Irina Mateieș: La școală învățăm despre factori de risc. Sigur că există factorii de risc dați de tratament, așa cum am menționat, grețuri, vărsături, diaree și așa mai departe dar există și factorii de risc socioeconomici, dați de lipsa de rețea de suport social și de limitările financiare. Factorii de risc socioeconomici sunt cel mai greu de depășit. Dacă pacientul nu are familie și nu are prieteni. Uneori poate pur și simplu nu îi are în orașul în care a venit să se trateze. Pentru că foarte multă lume vine în orașele universitare să se trateze, la Cluj, la Timișoara, la București și nu mai sunt la ei acasă și, propriu-zis, stau singuri într-o zonă pe care nu o cunosc și în care nu cunosc pe nimeni.

În România nu ai niște opțiuni, înafară de asociațiile de pacienți, care sunt niște organizații non-profit, care dacă există în orașul respectiv există și dacă nu, nu. Adică nu e ceva care este susținut la nivel național, care să fie obligatoriu să existe. Și sigur că și asociațiile de pacienți fac și ele ce pot.

Dar în Cluj există aceste opțiuni și mi se pare că pot să fie de ajutor pentru cineva care nu are un sprijin, dacă se află în Cluj.

Problema financiară este și mai greu de depășit. Tratamentul este gratuit, un lucru care uneori nu este bine înțeles, inclusiv în clinicile care sunt private, chimioterapia, radioterapia, deci tratamentul sistemic și radioterapia pentru pacienți oncologici sunt gratuite. Dar sigur, dacă nu ești internat, dacă nu stai internat într-un spital de stat, atunci trebuie să stai în chirie. Eu lucrez într-o clinică privată de radioterapie. Radioterapia e un lucru care durează 10 minute. Restul zilei pacientul trebuie să locuiască undeva. Și chirie în Cluj e o chestie care deja este de glumă la nivel național. E foarte dificil. Dacă, doamne ferește, ai nevoie de tratament în perioada de Untold în Cluj, deja lucrurile devin absolut interesante. Și e o problemă pe care eu nu o pot rezolva pacientului. Unde stă, dacă are bucătărie acolo, dacă pacientul săracul poate are nevoie să-și modifice consistența alimentelor, are nevoie să facă mâncare la blender, la mixer și poate el stă într-o pensiune unde nu are acces la bucătărie și la astfel de opțiuni. Pur și simplu este o limitare care va exista și pe care nu o poți depăși.

Partea psihologică – din fericire, unde lucrez eu există psiholog, ceea ce e de foarte mare ajutor. Mi se pare că este esențial să lucrezi în echipă, să existe și psihologul. Pentru că de foarte multe ori poți să dai sfaturile cele mai geniale pacientului dar dacă pacientul a ieșit pe ușă și de fapt nu vrea să facă nimic din ce i-ai spus, pentru că nu se află în zona din minte în care se poată să facă, nu că nu vrea în sensul că „nu domnule nu mă interesează” nu, pur și simplu nu are capacitatea la momentul respectiv, dacă nu ai un psiholog, nu poți să rezolvi.

La noi în clinică, se trage de colega psiholog din toate părțile. De la probleme de genul acesta în care oamenii sunt deprimați la anxietățile legate de boală. Eu foarte mult întâlnesc pacienți care se înfometează pentru că le este frică de mâncare. Ideea că mâncarea de fapt duce la apariția bolii. Am întâlnit oameni care, și este un lucru pe care îl aud frecvent, spun „de abia am așteptat să ajung la dumneavoastră, că nu mănânc nimic de trei săptămâni că nu știam ce și atunci am preferat să nu.” Și uneori sunt o proporție semnificativă dintre pacienți care, dacă vorbesc cu medicul și cu dieteticianul, încep să se simtă încrezători în alegerile lor. Dar există și un procent dintre oameni care rămân cu această frică și acolo clar avem nevoie de ajutorul psihologului. Și bineînțeles după aceea avem pacienți, de exemplu, claustrofobici cărora le este greu să stea la computer tomograf sau le este greu să stea pe masa de radioterapie și se trage de colega psiholog și în direcția aceea. Deci sunt foarte multe probleme în care clar avem nevoie și de ajutorul psihologului.

Cum pot ajunge bolnavii de cancer la un nutriționist specializat

Cristina: Că tot suntem la capitolul acesta, aș vrea să detaliem legat de accesibilitatea la serviciile de onconutriție. Nu știu dacă ele sunt acum acoperite de casa de asigurări sau nu. Tu lucrezi în sistemul privat, dar în general care e parcursul prin sistem al unui pacient din momentul în care e diagnosticat și până să ajungă la un nutriționist pentru prima dată?

Dr. Irina Mateieș: Eu lucrez într-o clinică privată. Am fost angajată în clinica în care lucrez înainte ca ea să se deschidă. Deci oamenii se gândeau să-și creeze echipa. Întâmplător ei construiau clădirea în Florești care este un sat din punct de vedere legal, dar are în jur de 70.000 de locuitori.

În Florești, unde eu locuiesc, se construia o clădire despre care am aflat că urmează să fie o clinică de radioterapie și chimioterapie. Eu terminasem de vreo 2 ani facultatea de nutriție și m-am gândit că poate oamenii ăștia ar lua în considerare să ofere și servicii de nutriție. Încă nu eram nici pe departe specializată pe zona asta, nu știam detalii. I-am căutat pe directorul medical și directorul executiv, ne-am întâlnit în cadrul mai multor interviuri și, ca să zic așa, ne-am văzut, ne-am plăcut.

Și oamenii mi-au spus ”Ok, dar tu trebuie să te pui la punct. Din fericire clinica nu este deschisă încă (nici nu era terminată de construit). Cum vezi tu că trebuie să se desfășoare accesul la serviciul de nutriție?” Și discutând atunci împreună, între ce ni s-ar părea idealul și ceea ce totuși este ok și pentru ei, care până la urmă nu sunt o societate non-profit, am considerat așa: ca toți pacienții care vin la noi în tratament să aibă o consultație de nutriție gratuită. Și apoi pacienții pe care urmează să îi tratăm în zonele pe care le știm dificile din punct de vedere al localizării tumorii pe corp, gură, gâte, esofag, stomac, aceștia să aibă o consultație de nutriție gratuită săptămânal.

După ce am început să lucrăm, consultația oferită prietenos gratuit a devenit o consultație obligatorie pentru că ne-am dat seama de utilitate. În sensul în care acești pacienți dezvoltă probleme, uneori nu vin să le spună la timp și, dacă nu sunt obligați să vină săptămânal, poți să constați că au slăbit foarte mult și nu prea poți să recuperezi în timpul tratamentului. Dacă în timp ce ești iradiat la nivelul gurii, te doare și te ustură și ai făcut afte și nu mai simți gustul mâncării, dacă ai slăbit, nu o să recuperezi atunci kilogramele respective. Și lucrul ăsta punea piedici și colegilor medici de la radioterapie.

Nu știu dacă neapărat te interesează lucrul ăsta, radioterapia are foarte multă legătură cu geometria în spațiu și fizica. În cazul iradierii la nivelul capului și a gâtului, ca să poată să fie păstrată o poziție mereu identică, nu poți să te bazezi că îți ții tu capul fix. Se face o mască pe tot capul, gâtul și până la umeri, care după aceea este prinsă în masă. Dacă pacientul slăbește, apare spațiu între el și mască și atunci poate să se miște în mască. Iar tratamentul devine mai puțin precis, masca trebuie refăcută. Și scăderea asta în greutate în timpul tratamentului deranjează și pe medicii radioterapeuți din punct de vedere al tratamentului.

Și atunci și-au dat seama că este în avantajul tuturor, dacă ne străduim ca echipă, să păstrăm pacientul cu kilogramele inițiale și cât mai aproape de ceea ce ne dorim noi. Așa se întâmplă la noi în clinică. Din păcate în spitalele de stat…Eu știu doar în câteva spitale, de obicei în institute. Dar să ai în Institutul Oncologic din Cluj, în Institutul Oncologic din Iași un singur om angajat care trebuie să se ocupe de meniuri, comandă mâncarea, face toate hârtiile ca să poți să dai pacientului un fel de recomandări scrise. Deci trebuie să le facă pe toate acestea după care eventual să mai poată să și vorbească individual cu pacienții. Este imposibil pentru un singur om.

Colegii pe care eu îi cunosc, care lucrează de unul singur într-o instituție enormă, am tot respectul pentru ei. Trebuie să fii Hercule. Este ceva…Prin urmare, accesul la serviciile de onconutriție este încă limitat.

Specializarea dieteticienilor pe diferite patologii. Ce lipsește și ce ar trebui îmbunătățit la sistemul de învățământ medical în domeniul nutriției

Cristina: Aș vrea să revenim un pic la ce ziceai mai devreme legat de importanța ca pacientul să se prezinte în mod constant și poate chiar încă de la început. Avem probleme sistemice, dar aș vrea ca oamenii să înțeleagă că există această specializare care poate ajuta foarte mult și care e diferită de ceea ce fac ceilalți medici, de chirurgul-oncolog, de ex. Pentru că și eu atunci când am fost cu mama la medic am avut această așteptare ca el să ne dea niște sfaturi nutriționale. Nu s-a întâmplat și acum știu că nici nu era de competența lui, nici nu existau în momentul acela specialiști, dar nici nu era de competența lui. Deci este o altă persoană care trebuie să îi îndrume în acest scop.

Dr. Irina Mateieș: Da. În primul rând să specificăm încă o limitare pe care o avem în țara noastră. Am ajuns să avem dieteticieni, am ajuns ca ei să existe în cadrul legal, dar încă în România nu există specializare ulterioară din punct de vedere al facultăților. În străinătate, așa cum absolvenții de medicină generală sunt obligați să facă rezidențiat, medicii și dieteticienii după ce termină trei ani de dietetică generală trebuie să își aleagă o specialitate. Pot să își aleagă mai multe, nu-i oprește nimeni să facă mai multe, doar că trebuie să treacă prin doi ani de zile de studiu al acelei probleme pe care și-au ales-o. Și în România nu există așa ceva la nivel național.

Persoanele care s-au specializat pe o anumită zonă, au făcut-o pentru că așa le-a plăcut lor. Eu mi-am ales nutriția oncologică, dar eu nu am făcut o pregătire care să existe în mod formal în România de nutriție oncologică. Ceea ce face ca în practică să difere destul de mult ce face o persoană de ce face altă persoană. Nu există o standardizare în România. Evident, eu consider că fac bine. Eu m-am bazat foarte mult pe ESPEN, ceea ce ai menționat și tu la început. ESPEN este Societatea Europeană de Nutriție Enterală și Parenterală, dar ei s-au ocupat când erau mai mici doar de nutriție enterală și parentală. Acum se ocupă de absolut tot ce ține de nutriție.

Ei sunt varianta din Europa a variantei din America. Există ASPEN și există ESPEN. ASPEN este Societatea Americană și ESPEN este Societatea Europeană. Ei au ghiduri de nutriție. Societatea Europeană, spre deosebire de cea americană, este mult mai prietenoasă din punct de vedere financiar. Ghidurile pot fi accesate gratuit de absolut oricine. Sunt pe site-ul lor. Site-ul lor mai are și o parte numită de LLL, Live Long Learning, unde trebuie să-ți faci cont.

Dar este de asemenea gratuită și au cursuri de nutriție pe nutriție oncologică, obezitate, diabet, gastroentero, toate cele. Eu m-am lăsat ghidată de către ESPEN, dar pentru că așa am vrut eu. Nimic din punct de vedere formal în România nu mă obliga în vreo direcție. Și atunci avem și această problemă, a faptului că pacienții s-ar putea să apeleze la persoane diferite și să audă lucruri foarte diferite. Unele bune și unele care nu sunt la fel de bune.

Cristina: Să sperăm că cineva se va gândi la asta. Eu chiar sper că cineva cu competență ne va asculta. Mi-am petrecut ultimele zile studiind Planul Național de Combaterea Cancerului, care a fost publicat și lansat cu mare fast anul trecut. Din păcate încă nu avem normele metodologice pentru el. Sper că vor urma cândva anul ăsta.

Dr. Irina Mateieș: Aici iar apare o problemă, pentru că oamenii care se vor ocupa de lucrul ăsta sunt în mare parte oameni care nu fac asta ca meserie. Aici iar avem niște limitări. De exemplu, facultatea de nutriție a trebuit să fie inventată, ca să zic așa, în România.

În mod evident meseria nu exista. Asta o spun cu toată dragostea și respectul, pentru că dacă nu se apuca cineva, n-ar fi existat nici în ziua de astăzi. Doar că bineînțeles că persoanele respective nu aveau această meserie.

Oamenii care nu făceau asta de meserie, au început să predea. Multă vreme nici nu puteai să faci practică la cineva, pentru că nu aveai la cine să faci practică în România, pentru că meseria nu exista. Și în acest moment, de exemplu, dacă s-ar hotărî la nivel național, ca lege, să se introducă partea aceasta, specialități de 2 ani pentru nutriție oncologică și așa mai departe, în mod evident oamenii care vor preda nu vor fi oamenii care deja fac asta.

Pentru că eu, de exemplu, nu sunt angajată în Universitatea de Medicină și Farmacie. Și nici nu m-ar interesa să trec prin tot procesul. Dacă ar vrea, aș fi interesată să predau ceea ce eu știu. Dar nu mă interesează să fac eu tot procesul pentru a deveni membru în UMF. Pentru că sunt foarte multe lucruri care nu-mi plac, sunt foarte multe lucruri politice. Am acceptat, de exemplu, gratuit, în mod voluntar, să primesc studenți la mine în cabinet. Dar fără să fiu în vreun fel angajată a UMF Cluj.

Există un contract de voluntariat între clinica în care lucrez eu și Universitatea de Medicină și Farmacie și primesc studenți, tocmai pentru că eu vreau să ofer informații despre calea de a face bine lucrul ăsta. Doar că, dacă se va standardiza, cine să predea de exemplu nutriția pentru boli rare? Că nu se ocupă decât vreo 5 oameni în toată România.

Trebuie să faci doctorat 5 ani de zile și după aceea să faci nu știu ce chestii, ce spunem noi. Nu ne interesează că tu, de fapt, ți-ai petrecut timp și banii tăi și tu chiar știi subiectul ăsta. Tu trebuie să treci neapărat prin chestia asta formală. Ok, superb, nu vreau. Prin urmare, cineva care nu știe despre subiectul acela va preda. Deci, sunt și astea alte probleme.

Legat de ceea ce m-ai întrebat, de medici. Da, bineînțeles, clar că chirurgul chiar are treaba lui. Și în aceea nu intră sfatul nutrițional. Și bineînțeles, la fel și oncologul sau radioterapeutul.

Și uneori, din păcate, eu personal prefer să nu dea niciun sfat, decât să arunce două-trei vorbe care pentru pacient au mare greutate. Poate chiar e profesor, super cunoscut în ce se ocupă el. Dar el se ocupă de o treabă care nu e nutriția. Și poate să arunce două-trei vorbe așa, intenționând să facă bine, dar poate acelea nefiind chiar corespunzătoare. Și apoi este foarte greu să desprinzi pacientul de ideea care i-a fost spusă de persoana cu foarte mare greutate.

Mituri, „tratamente-minune” și alternative greșite legate de nutriția în cancer

Cristina: Sper că totuși încet, dar sigur, se vor schimba un pic lucrurile. Să revenim un pic la pacienți. Sunt sigură că vin la tine pacienți cu tot felul de idei legate de tratamente minune, de mituri, de lucruri aflate pe net care circulă, dieta care a vindecat pe X sau pe Y. Și auzi că după aceea jumătate din pacienți s-au luat după ce au văzut la televizor. Ai întâlnit în practică astfel de pacienți și cum abordezi subiectul acesta?

Dr. Irina Mateieș: În fiecare zi. Da, evident. Una din cele mai greu de transmis idei este faptul că pacientul oncologic, mai ales dacă se află la început de drum, deci care nu știe cum o să-i fie, trebuie să nu slăbească. Chiar și pacienții care nu slăbesc din punct de vedere al kilogramelor, pierd din masă musculară. Și că astea reprezintă problemele cele mai des întâlnite și care pot să le strice cel mai mult starea generală și rezistența la tratament. Și este foarte greu. Pentru că supraponderea și obezitatea sunt niște probleme din ce în ce mai des întâlnite.

Iar pacienții care sunt supraponderali sau obezi nu au devenit supraponderali sau obezi ieri. Sunt de ani de zile, unii din copilărie. Și au avut decenii ca să le spună oamenii tot din breasla medicală, slăbește, slăbește, slăbește, sănătatea ta o să fie afectată dacă nu slăbești.

Și acum, unul la mână sunt bolnav și doi la mână în sfârșit slăbesc. Și corelează lucrurile astea două, „ok, dacă voi slăbi, voi deveni mai sănătos”. Și se întâlnesc cu mine care le spun: haide să vedem, să facem tot ce putem ca să nu slăbiți.

Păi de ce să nu slăbesc? Chiar acum să nu slăbesc? Când, uite, sunt bolnav și dacă slăbești devii mai sănătos.” Nu devii mai sănătos. Nu orice formă de scădere în greutate reprezintă o metodă către a ajunge mai sănătos. Inclusiv dacă nu ai nicio boală, poți să slăbești în așa mod încât treaba să nu fie bună pentru tine. Dar cu atât mai mult în context de diagnostic de cancer și de scădere în greutate involuntară, deci nu faci nimic și tu slăbești, lucrul ăsta nu îți aduce beneficii și vrem să lucrăm împotriva lui. Și durează la unele persoane destul de mult pentru ca să te creadă. Mai ales că e adevărat că mulți dintre acești pacienți au auzit chiar din zona medicală niște cuvinte urâte legate de greutatea lor și aruncate așa fără să se gândească prea mult.

Doi, pacientul vrea să înceapă să mănânce sănătos. Adică vrea să își crească foarte mult cantitatea de legume și fructe, ceea ce nu ar fi un lucru rău neapărat. Dar cantitatea de mâncare per total pe care poate să o mănânce e din ce în ce mai mică. Și atunci aportul de alimente cu conținut crescut proteic și cu conținut caloric devine din start mai mic.

Dacă le scot și aleg să nu mănânc carne, ouă, lactate, pâine, orez, mămăligă, couș-couș și să-mi fac numai sucuri de legume și fructe, cu siguranță că lucrul ăsta o să accentueze ceea ce se întâmplă deja fără voia mea, o să accentueze scăderea în greutate și o să accentueze pierderea de masă musculară.

De exemplu, unde lucrez eu sunt foarte mulți pacienți cu cancere de cap și gât, deci în zona gurii și a gâtului. Și atunci când nu mai poți să mesteci și nu mai poți să înghiți, mâncarea trebuie să devină din ce în ce mai moale până la lichidă. Și dacă e lichidă mâncarea îți vine să n-o înghiți. Ca să reușești să păstrezi aportul caloric, cu siguranță o să ai nevoie să folosești destul de multă grăsime în mâncarea respectivă. Și când spui unui om că trebuie să folosim mai multă grăsime, se uită la tine de parcă ai venit din alt film: „Cum adică să folosești grăsime? Grăsimea e rea. Grăsimea nu o mâncăm”. Bun, ok, și cum să facem un lichid caloric dacă nu adăugăm grăsime în el?

Putem să folosim uleiuri de bună calitate, putem să dăm prin blender semințe, nuci, alune, unt de arahide. Excelent. Dar trebuie să folosim mai multă grăsime, pentru că altfel nu o să reușim să atingem necesarul caloric al lichidului pe care îl bei. De asemenea, va trebui să dăm prin blender lucruri care au un aport proteic mare de felul lor pe suta de grame, pentru că nu putem să ne bazăm pe lucrurile din care trebuie să mănânc mult ca să ajung la necesarul proteic din alimentul respectiv.

Și devine așa o luptă de trage-împinge cu pacientul. Care de obicei intră pe internet. Există un articol scris de un medic, acum câțiva, nu știu, peste 10 ani, care pur și simplu s-a apucat să caute informații, ce se întâmplă dacă intru pe internet și încep să citesc. Și după ce el, ca medic, a făcut chestia asta, a scris un articol, care nu era un articol științific, care se numește „Everything you eat gives you cancer”. Deci dacă citești suficient, ajungi la concluzia că trebuie să bei doar apă. Și e lucrul care se întâmplă multora dintre pacienți. „Păi da, dar aia s-o mănânc, dar aia am auzit nu știu ce, și despre aia am auzit nu știu ce. Mi-am scos glutenul din alimentație.” De ce? Sunteți intolerant la gluten? Aveți alergie la gluten? Aveți boală celiacă? „Nu, dar am auzit că e rău.” „Păi am scos toate sursele de proteine de origine animală.” Persoanele care sunt vegane de felul lor, deci care erau vegane de multă vreme, pot să gestioneze lucrul ăsta, pentru că au învățat, știu rețete, trăiesc în stilul ăla de viață, dar persoanele care s-au hotărât să devină vegane azi noapte, pur și simplu au un gol în alimentație, nu știu cum să îl înlocuiască. Dar au exclus ceva foarte serios din alimentația lor. Și acum au un gol de proteine și calorii și o grămadă de alți micronutrienți, dar nu pun nimic în loc.

De exemplu pacienții care au tumori de tub digestiv. Tratamentul pentru aceste tumori se asociază cu un risc mare de diaree. Dacă tratamentul și boala îmi dau diaree și eu m-am hotărât să scot sursele de proteine de origine animală și să cresc cantitatea de fasole, mazăre, linte și năut, nu o să rezulte decât și mai multă diaree. Și nu o să meargă.

Sunt anumite momente în care nu pot să fac acea alegere. Și atunci este foarte important ca pacientul să înțeleagă că radioterapia nu o să dureze pururea. Avem nevoie de o anumită atitudine, acum timp de o lună jumătate cât facem asta.

O să mai ai vreo lună de zile după ce termini radioterapia pentru că nu o să-ți dispară aceste efecte adverse instantaneu. Și după care putem absolut să ne orientăm către o alimentație bazată în principal pe plante, ceea ce este o idee excelentă, dar nu acum. Asta legat de mâncare în sine.

Dar bineînțeles apoi este zona cealaltă, care este abisul infinit, suplimentele alimentare. Este foarte puțin înțeles faptul că suplimentele, de aceea sunt în categoria de suplimente, pentru că nu există o dovadă a ceea ce spun că fac. Pentru că dacă am fi avut suficiente studii încât să avem o certitudine legată de acel supliment, el ar fi putut să fie medicament. Dar nu este, pentru că suplimentul trebuie să demonstreze doar că poate fi luat în siguranță, că nu dăunează și se pot face niște presupoziții legate de potențialul pe care l-ar avea, bazat pe anumite mecanisme de acțiune.

Din păcate este un lucru care e foarte greu de explicat persoanelor care nu se ocupă cu medicină, cu știință în general. Un lucru pe care îl spun foarte des pacienților este să nu se simtă prost pentru că nu înțeleg anumite lucruri. Eu când mă duc să îmi duc mașina la reparat, în afară de faptul că mașina mea e roșie și are patru roți și volan, nu știu nimic, nu înțeleg nimic, îmi spune băiatul ăla niște cuvinte pe care nu le-am auzit. Am fost la școală, am făcut două facultăți și nu înțeleg despre ce vorbește băiatul de la service.

Este absolut firesc să nu înțelegem, dar tocmai de aceea trebuie să fim foarte sceptici și să nu sărim direct în a îmbrățișa un anumit supliment doar pentru că l-a spus un actor, o actriță, o persoană faimoasă la televizor sau doar pentru că prietena vecinei a avut și ea o boală care pare că sună ca a noastră și atunci dacă ea s-a simțit mai bine, și noi să ne simțim mai bine. Un lucru foarte greu de explicat publicului larg este faptul că anecdota, testimonialul, nu reprezintă o dovadă. Faptul că cineva a făcut ceva și zice că se simte mai bine: unu la mână, nu știi dacă se simte mai bine, doi la mână, nu știi dacă boala lui a fost exact similară cu boala ta, nu știi dacă deficitul pe care îl avea persoana respectivă e același cu cel pe care îl ai tu, dacă tu umpli același gol pe care l-a umplut persoana respectivă. N-ai de unde să știi că nu s-a simțit mai bine de la alte lucruri.

Deci o singură poveste nu are niciun fel de motiv să fie luat ca dovadă, doar că are un impact emoțional mare în vreme ce ideea de meta-analiză și recenzie sistematică a mai multor studii pe un subiect este ceva ce sună foarte plictisitor și ca și când încerc să mă dau mare când spun chestia asta. Pe vecina o cunosc, dar pe aceia care au făcut recenzia sistematică cine a auzit de ei.

Cristina: Povestea întotdeauna vinde mai bine decât datele științifice. Plus că legat de suplimente, e o controversă și în afară. Chiar dacă să zicem, teoretic, un anumit tip de supliment ar fi demonstrat care are efecte benefice, nu știi exact dacă suplimentul acela, produsul în sine de la marca respectivă, chiar are cantitatea de substanță, chiar este de calitate, nu știi ce au pus în el și nici nu se poate ști, nici măcar în America nu există o standardizare.

Dr. Irina Mateieș: În Statele Unite există o firmă privată care se cheamă Consumer Lab – de la Laboratorul Consumatorului – și oamenii respectivi fac bani din faptul că vând abonamente și oamenii care cumpără abonament la ei le citesc, propriu zis, recenziile lor lunare. Ei iau produsele de pe piață și le analizează. Am cumpărat ceai verde. Uite, aceste produse chiar conțineau ceai verde și celelalte mai aveau și alte lucruri. Dar este o chestie făcută contra cost de către o companie privată care s-a gândit că este o treabă utilă și fac și bani din chestia asta. Dar altfel în nicio țară nu se face lucrul ăsta că nu ai cum.

Dar încă un lucru foarte greu de înțeles este marea diferență între faptul că cunoaștem un mecanism de acțiune și drumul lung de la mecanism de acțiune la utilitate clinică. Ca să ajungi la utilitate clinică trebuie să treci printr-un drum foarte lung și din păcate este foarte ușor să vinzi mecanismul de acțiune pentru că nu poate să fie combătut.

Adică da, există, ok, ce spui tu cu mecanismul de acțiune este adevărat. Dar atunci, acel lucru nu reprezintă niciun fel de dovadă că același lucru se întâmplă la nivel clinic și este un foarte bun motiv să continuăm cercetarea, dar nu este un bun motiv pentru ca tu să vinzi chestia aia publicului.

Cristina: Există situații când totuși se recomandă suplimentarea?

Dr. Irina Mateieș: În primul rând, după cum îi spune titlul, suplimentarea presupune să adaugi ceva când nu ai destul. Deci ăsta este clar modul care sigur este acceptat și de mare utilitate. În perioada de tratament oncologic, o dată din cauza anumitor substanțe de chimioterapie care pot să te spolieze de anumite substanțe, și apoi din cauza faptului că tu nu poți să mănânci la fel de bine, clar s-ar putea să observi în analize că nu ai suficient fier, nu ai suficient magneziu.

Sunt tot felul de motive pentru care să fii pe minus cu vitamine și minerale. Și suplimentarea a ceea ce nu reușești să-ți aduci din alimentație în mod obișnuit, este clar un lucru care este și acceptat, și recomandat, și de bine. O să te mire să vezi că și în zona asta apar tot felul de probleme. Există câteva vitamine, mă rog, una în principal, despre care toată lumea are impresia că e un fel de baubau și anume vitamina B12.

Nu știu ce a făcut-o pe ea să fie așa de înfricoșătoare, nu știu cum s-a ajuns la chestia asta, dar toată lumea are impresia că vitamina B12 cumva contribuie la apariția cancerului. Dacă ai un deficit de vitamina B12 și iei vitamina B12, nu se întâmplă nimic particular decât că o să fii la o valoare normală de B12. Bineînțeles, să suplimentezi în contextul în care nu-ți trebuie poate să nu fie bine, dar asta este valabil pentru aproape orice vitamine și minerale.

Să am o valoare normală și un aport normal și să iau peste normal, mai ales dacă insist să fac lucrul ăsta într-o perioadă mai lungă, poate duce la efecte negative de la supraconsum. Dar, de exemplu, pacienții cărora li se taie o parte din stomac sau tot stomacul, nu mai pot absorbi vitamina B12. Ea este absorbită la nivelul intestinului subțire, dar trebuie să se cupleze cu o moleculă care este secretată de stomac, numită factor intrinsec, ca la Lego. Trebuie să se combine B12 cu asta și numai în varianta asta de două bucăți băgate una în alta este recunoscută și absorbită în intestin. Dacă nu mai există stomacul, nicicum nu se va mai putea întâmpla absorția pentru că nu mai există cealaltă piesă de Lego. Și atunci pacienții respectivi trebuie să-și facă injectabil vitamina B12 și este un lucru legat de care este greu să-i convingi. „Păi cum adică? Dar o să fac cancer, mai mult cancer.”Și ajung să aibă polineuropatii și o formă particulară de anemie dată de lipsa lui B12, din cauză că nu acceptă suplimentarea.

Pe de-altă parte, există o foarte mare înclinație către a suplimenta cu lucruri care de felul nostru nu ne trebuie. De ex. „vreau să iau clorofilă”. Ok, dar unu la mână, nu suntem plante. Cu siguranță nu este un lucru de care să am neapărată nevoie. Dacă face sau nu face ceva, nu ne este foarte clar. Dar spre deosebire de suplimentarea cu vitamine și minerale de care clar poți să ai nevoie, suplimentarea cu lucruri pe care de felul nostru nu le mâncăm nu poate să fie esențială. S-ar putea să fie de ajutor, dar nu are cum să fie esențială. Deci nu are cum să fie esențial pentru mine să iau echinacea. Nu se poate.

Și aici intervine cealaltă problemă a faptului că dacă tu deja ești în timpul unui tratament, orice substanță iei – chiar dacă cineva ți-o vinde cu titlu „natural” – orice substanță iei poate să interacționeze cu celelalte substanțe pe care le iei. Un alt lucru foarte problematic în zona aceasta a suplimentelor este echivalența cuvântului „natural” cu lipsa de oricare pericol.

Cumva această etichetă de „natural” atrage după sine impresia că 1. nu dăunează în niciun fel și 2. dacă un tratament ar putea să fie natural atunci el ar fi cu siguranță mai bun decât ceea ce facem acum. Există o foarte mare stigmă pentru ideea de sintetic și pentru ideea de făcut în laborator.

Un cuvânt extraordinar de stigmatizat este cuvântul „chimical”. Este foarte greu să explici oamenilor cu care vorbești că nu pot să îmi dea un exemplu, nu există un exemplu în univers, de substanță care să nu aparțină chimiei. Nu pot să vreau să iau o substanță care să nu fie chimicală pentru că va aparține chimiei. După care dacă insiști o să ajungă într-un final omul să spună „bine, ok, înțeleg eu că aparține chimiei, dar eu vreau să nu fie făcut în laborator.”

Inclusiv dacă faci extracție, ca să ajungi la o standardizare… Toată medicina a pornit din extracția din plante. Bine, toată medicina a pornit în mod foarte haios din faptul că oamenii voiau să coloreze haine. Că alea au fost primele substanțe extrase și căutate, lucrurile care puteau să coloreze. Ce să spun, omenirea a avut priorități… Extracția este cea care ne-a dus un pas mai aproape de a putea standardiza ceva.

Pentru că s-a observat că anumite lucruri din salcie, dacă le consumai, scădeau durerile pentru că de fapt exista aspirina în salcie. Dar am reușit să o standardizăm și să știm câte grame să luăm, nici prea mult, nici prea puțin. Și într-un final am ajuns la concluzia că putem să facem substanța aia fără să ne mai chinuim cu procesul de extracție. Eu cred că toată lumea e bucuroasă că știm cum să facem insulina și că nu mai trebuie să trecem prin procesul de extras de la animale care făcea ca insulina să fie ceva extraordinar de greu de făcut, extraordinar de greu de distribuit la nivel de planetă, până când s-a descoperit clonarea și am putut să clonăm molecula de insulină.

Sunt foarte multe lucruri care țin de marketing, de reclamă, care prind foarte bin:  povestea personală, apelul la aceste erori de logică de fapt, cuvintele natural-chimical, inducerea de emoții față de niște cuvinte și astfel să convingem oamenii într-o anumită direcție fără să le oferim argumentele corecte.

Cristina: Clar e nevoie de discernământ și de asta e nevoie să meargă să vadă un specialist și să nu facă nimic după ureche.

Dr. Irina Mateieș: Da și eu sunt absolut de acord că poți să te duci să vezi un specialist și acela să fie prost, fabulos de prost. Și poate să fie și o persoană neplăcută. Te-ai dus la persoana aia, nu ți-a spus, nu ți-a explicat, ai plecat de acolo și nu ai încredere în ce ți-a spus. Este un lucru care se întâmplă. Dar soluția nu este să mă duc la vraci, soluția este să mă duc la încă un specialist. Poți să te duci la doi, poți să te duci la trei. Există oameni neplăcuți, dar nu toți. Este ok să nu te oprești la primul, dar încearcă doi, trei, patru dacă vrei, dintre cei care chiar cu aia se ocupă. Nu renunța pentru că ai avut o experiență neplăcută. Nu renunța și nu te duce la cineva care, chiar dacă îți vorbește frumos, nu are calificarea necesară să știe de ceea ce tu ai nevoie.

Cristina: Exact, în România cred că nu avem cultura aceasta de a căuta o a doua opinie în niciun domeniu medical. Oamenii au încredere orbească în primul specialist pe care îl văd.

Dr. Irina Mateieș: Uneori nu au. Eu vorbesc cu foarte mulți oameni care se simt foarte nemulțumiți de unde se duc și nu schimbă. Ceea ce e chiar mai trist decât să ai încredere orbească.

Este o chestie complicată. Există foarte multe lucruri neplăcute care vin din zona practicienilor. Cu siguranță în România, în cultura medicilor nu era să încurajeze o a doua opinie. Cu siguranță pacienții știu, chiar dacă nu li s-a întâmplat lor, că li s-a întâmplat unor prieteni de-ai lor. Dacă medicul a auzit că s-a dus la altcineva după aceea să se supere, să nu mai vrea să-i trateze, să vorbească urât cu ei. Dar ăsta este un lucru care nu trebuie să ducă la a renunța la propriile mele drepturi, ci la a-l informa pe domnul doctor că totuși suntem în 2023 și că dacă respectivul doctor nu vrea să se actualizeze cu timpurile, este ok, timpurile îl vor lăsa în urmă.

Subiecte populare în lumea științifică. Ce se discută la conferințe medicale și putem aplica acasă

Cristina: Și apropo de actualizare, pentru că tu ești foarte activă și în zona asta de conferințe și simpozioane și am văzut că mai și postezi pentru oamenii care nu au neapărat acces la această lume așa ermetică, poți să ne dai câteva idei despre ceva ce ți-a atras atenția în mod deosebit și care ar putea fi interesant și pentru un public mai larg să știe? Niște idei mai inovatoare, niște tratamente mai inovatoare sau care sunt problemele care se pun la nivel macro în ziua de azi.

Dr. Irina Mateieș: În primul rând să știi că am rămas mirată de nivelul foarte mare de interes al celor care mă urmăresc pe Facebook, pe Instagram față de mersul meu la conferințe. Prima dată când am postat a fost așa, nu știu, cred că nu aveam idei despre ce să scriu în ziua aia. Și am rămas foarte mirată de numărul mare de oameni care s-au interesat de lucrul ăla. Cred că cel mai interesant și recent congres la care am fost este congresul anual făcut de ESPEN care s-a desfășurat anul trecut în Viena și la care am avut și eu așa o contribuție super infimă. Am avut un poster acolo. Un lucru pe care poate oamenii nu-l știu, la congresele mai mari, există persoane care urmează să vorbească ca invitați, care fac un fel de prezentări pe subiecte și ei sunt considerați niște somități ale subiectului respectiv. Există persoane care au făcut lucrări științifice și pe care le depun, fie să le poată prezenta oral sau să le poată prezenta în formă de poster. Cu cât ești considerat că ai făcut ceva mai șmecher, vrea lumea să te asculte și vorbind. Deci eu am fost la nivel de poster, dar m-am simțit bine că scria acolo că și România a avut o prezentare totuși.

Ce mi-a plăcut, s-a discutat și s-a pus foarte mult accent pe zona asta de diversitate a alimentației. Pare așa o chestie evidentă. Nu știu cât știm. Doamna care se ocupa cu subiectul ăsta și care propriu zis și-a prezentat cumulul de informații din toată munca ei în zona asta a arătat o chestie foarte interesantă și anume că și dacă mănânci prost, dar divers, e mai bine decât prost și la fel. Un lucru pe care ar merita să ne concentrăm atenția: foarte mult oamenii cu care vorbesc, și sănătoși și bolnavi, se concentrează pe „ce să nu mănânc?” Prima întrebare, ce să nu mănânc? Dar ce n-am voie? Lăsați restul, dar ziceți-mi alea pe listuță ce n-am voie.

Ceea ce observăm este că dacă nu avem motive serioase să excludem ceva, beneficiul vine mult mai mult din a introduce decât din a scoate. Mai mult decât prezența, faptul că mănânc sau nu mănânc carne, este lipsa de suficiente legume și fructe. Deci ideea nu este să scot, nu trebuie să mă strădui în a scoate carnea, străduiește-te în a adăuga mai multe legume și fructe.

Cristina: Și nu va mai fi loc.

Dr. Irina Mateieș: Exact, o să începi să scazi din anumite lucruri că nu o să încapă. Nu ai de ce să scoți pâinea, dar este absolut ok să diversifici sursele de carbohidrați, să fie din cereale integrale, să conțină cât mai mulți nutrienți. Dacă nu te deranjează în vreun fel, nu ai de ce să o scoți. Să scoți produsele cu gluten, dacă nu ai nevoie să faci asta, o să-ți micșoreze capacitatea de diversitate în farfurie. Deci un lucru care nu e greu de făcut. Nu înseamnă că trebuie să cumperi alimente din Africa, Japonia și Noua Zeelandă. Este absolut ok să folosești lucrurile care sunt ușor să de cumpărat de la piață și magazin, dar să încerci să adaugi cât mai multe lucruri care să-ți treacă prin farfurie.

Cât mai multe feluri de legume, de fructe, cereale integrale și inclusiv sursele de proteine să fie diversificate. Este un lucru care nu e greu de făcut și care se pare că ne aduce un beneficiu extraordinar. Pentru că ceea ce e un subiect de mare actualitate și foarte efervescent este studierea microbiotei, a bacteriilor care trăiesc în tubul nostru digestiv. Momentan știm multe lucruri despre ele, dar în ciuda a ceea ce, din nou, încearcă unele persoane care se ocupă mai mult cu publicitatea și advertisingul să ne facă să credem și anume că noi putem să le manipulăm într-un fel, nu prea știm să facem asta. În schimb s-a observat că tiparul de bacterii din tubul digestiv existent la persoanele cu alimentație mai diversă se asociază mult mai mult cu partea de sănătate. Întotdeauna tind să folosesc termenii „asociază” și „corelează”, pentru că în general cauzalitatea este o treabă foarte greu de dovedit. Foarte mulți aruncă în spațiu public „x lucru e cauza” sau „dă nu știu ce”. E foarte greu să ajungi să dovedești cauzalitate, mai ales când vorbim de lucruri complexe și interacțiuni complexe multifactoriale. În schimb corelația este ceva despre care putem să vorbim cu mai multă încredere și corelația între anumite tipare de bacterii din tubul nostru digestiv și starea de sănătate trece printr-o dietă diversificată.

Cristina: Am auzit recent pe cineva spunând formularea „Feed the gut, protect your liver” și cam asta e ce trebuie să știi. Adică hrănește-ți microbiomul, protejează-ți ficatul.

Dr. Irina Mateieș: Da, numai că astea sunt lucruri despre care de fapt nu știm suficient. În schimb când mă duc la piață, hai că mi-am luat și ceva frunză verde, am luat și o legumă roșie și una galbenă, am luat și ceva fruct din ăsta mai mov. Dacă mi-am făcut o anumită mâncare două-trei zile, hai să fac ceva diferit în următoarele două-trei zile. E ceva ce pot să fac. Nu mă costă mult, nu trebuie să fac calcule savante și o să îmi aducă un beneficiu mai mare decât să încep să aprofundez nu știu ce mari studii.

Cristina: Irina, mulțumesc mult! Pentru mine personal a fost așa revigorant să aud niște lucruri spuse atât de bine și până la urmă, și cu farmec și fără încrâncenare. Boala asta e foarte gravă și schimbă viețile multor oameni într-un mod destul de tragic. Dar cred că e bine să avem și puțin umor și să ne gândim la aspectele pozitive și la ce putem face bun ca să ne luptăm cu ea.

Dr. Irina Mateieș: Și eu consider că întotdeauna te ajută și practic, dar și psihic să te concentrezi pe ce putem face. Uneori se întâmplă lucruri neplăcute în viața noastră, în foarte multe cazuri nu putem să găsim un motiv, de ce ni s-a întâmplat nouă. Asta este una din marile întrebări ale pacienților care sunt diagnosticați cu cancer, „de ce eu”? Și să găsesc răspunsul la „ de ce eu” de foarte multe ori nu este util. În schimb, ce fac eu de acum încolo odată ce am aflat acest diagnostic este o cale mult mai utilă și care de multe ori duce către vindecare.


Pe Dr. Irina Mateieș o găsiți și pe platformele de mai jos:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

You may use these <abbr title="HyperText Markup Language">HTML</abbr> tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

*