O zi din viața unui specialist în politici de sănătate publică

O conversație cu Oana Geambașu despre ce înseamnă politicile publice în domeniul sănătății, impactul lor asupra stării de sănătate a populației și cum putem începe să le implementăm în mod eficient și în România. Dar și despre cum e să înveți despre toate acestea la Harvard și despre viața de student în unul dintre cele mai competitive medii academice din lume.

Articolul este bazat pe transcrierea Episodului 2 din Podcastul Sănătate Zi de Zi – Oana Geambașu Despre: Politici De Sănătate Publică. Cum Aducem Expertiza De La Harvard În Sistemul Românesc De Sănătate, pe care îl puteți accesa integral în pagina episodului.


Unul dintre cele mai bune lucruri pe care le poți face ca ministru este să-ți creezi o echipă în spate care să-ți dezvolte niște soluții despre care știi că vor avea un impact în zona în care te afli tu, în țara în care te afli tu, bazându-te pe datele pe care le colectezi din țara în care se dezvoltă acele politici.

Oana este expert în politici de sănătate și management sanitar, domeniu în care a absolvit un program de masterat la Universitatea Harvard și a fost implicată în mai multe programe de cercetare împreună cu unii dintre cei mai buni specialiști internaționali. Dintre temele care au interesat-o în mod deosebit au fost etica în implementarea politicilor publice și prevenirea cauzelor deceselor evitabile, două capitole la care țara noastră e destul de deficitară în statistici.

Până în 2020, timp de mai mulți ani, în calitate de consilier personal al Ministrului Sănătății, consilier al Vice Președintelui Comisiei de Sănătate a Camerei Deputaților și Consilier pe Afaceri Europene în Ministerul Sănătății a pus expertiza și consultanța în domeniul politicilor de sănătate publică în slujba realizării unor programe naționale de impact. De exemplu, primul program de screening auditiv pentru nou născuți din România a fost implementat în 2018, în 186 de maternități și secții de terapie intensivă ce îngrijesc nou-născuți.

În 2021 a coordonat un studiu al Comisiei Europene despre efectele pandemiei asupra țărilor membre.

Cristina: Oana, tu ești acum tot în Statele Unite, la Harvard. Cred că este fascinant să muncești și să studiezi în acel mediu.

Oana Geambașu: Da, eu sunt în continuare la Boston. Lucrez pentru Harvard School of Public Health în zona de inovații, antreprenoriat și intraprenoriat cu efect în sănătate publică, global și efect social: cum facem să dezvoltăm niște business-uri în sănătate care nu doar să producă bani, ci să producă și efecte sociale și să îmbunătățească starea de sănătate a populațiilor. E foarte interesantă zona asta și se întrepătrunde foarte bine cu aria mea de expertiză în politici de sănătate publică.

Cristina: Ce planuri ai în continuare?

După ce am absolvit master-ul în Politici de Sănătate Publică la Harvard School of Public Health, urmează să fac un doctorat executiv în sănătate publică, în cadrul căruia o să mă uit mai în profunzime la soluțiile pentru probleme pe care le-am identificat în cadrul masteratului. Practic, reducerea mortalității evitabile și tratabile la nivelul sistemului – cum putem să dezvoltăm un plan care să aibă un efect la nivel sistemic, pe termen mediu și lung, astfel încât să schimbăm aceste date din sistemul de sănătate, să scădem ratele de mortalitate tratabile și prevenibile din România.

Aș vrea să mă întorc în țară și să lucrez cu guvernul mai departe pentru a implementa lucrurile în direcția în care am pornit cu analiza pe care am făcut-o. Pentru că avem destul de multe date și avem destul de multe informații că asta este direcția în care trebuie să înaintăm ca să rezolvăm mortalitatea evitabilă și tratabilă. Nu știu dacă sistemul este pregătit să primească astfel de modificări, dacă sistemul își dorește să aibă astfel de modificări, dar asta mi-aș dori să fac, să mă întorc în țară și să fac niște lucruri.

Cu ce am învățat aici, să aduc din State, în România, cât mai mult din ce am acumulat aici.

Cristina: Tu ai avut un parcurs ușor atipic. Ți-ai început studiile în București, de altfel într-un cu totul alt domeniu. Cum ai perceput diferența între cele două medii academice?

Oana Geambașu: O să zic o chestie pe care nu o știe prea multă multe lume. Eu am studiat actorie, primul meu Bachelor’s (Licență – n.r) este în actorie pe care nu l-am terminat, pentru că s-a născut Sonia și a avut nevoie mai mult de mine decât am avut eu nevoie să merg la cursuri. Al doilea Bachelor’s este în American Studies și studii culturale germane.

Dar cum văd eu diferența între a studia în România și a studia la Harvard? Cred că primul lucru care mi contrastează este dorința studenților de a învăța cât mai mult, de a fi expuși la cât mai mult. Nu există să nu vrei să faci ceva. Nu contează că te trezești la 5 dimineața ca să poți să ajungi sau să faci ceva sau să înveți. Oamenii își doresc foarte mult să fie expuși la cât mai multă informație și suntem ca niște bureți care absorb. Entuziasmul de a studia și de a învăța și de a avea oportunitatea să ai acces la astfel de informații, cred că asta este prima chestie care contrastează cu sistemul din România.

Este foarte mișto și foarte greu în același timp. E foarte demanding. Îți cere 150% din ceea ce crezi tu că poți să dai. Foarte competitiv, intens, dar merită.

Cristina: Îmi imaginez că profesorii sunt și ei la un nivel excepțional. Ai întâlnit oameni care te-au impresionat în mod deosebit?

Oana Geambașu: Da. Uite, o să-ți dau câteva exemple. Howard Koh a fost șef al Departamentului de Sănătate în administrația Obama. Este unul dintre profesorii cu care am avut curs pe Zoom, era încă perioada de pandemie. Nu eram în campus încă. Am avut cursul ăsta de leadership cu el și a fost foarte, foarte interesant. Mi-a plăcut foarte mult.

Lui a plăcut foarte mult de mine și apoi când am revenit în campus și ne-am întâlnit, eram toți cu măști, între 60 de studenți și mi-a zis „Păi pe tine te știu. N-ai fost tu în cursul meu astă iarnă?”   Și ne-am apropiat destul de mult pentru că a reținut cumva dorința mea de a învăța cât mai mult. Sunt practic al doilea sau al treilea student din România care urmează cursurile acestei universități. Am tot avut întâlniri și discuții și mă susține foarte mult. Crede în visul meu de a face ceva în România. Și asta este o experiență, când cineva de la nivelul acesta crede în ceea ce vrei tu să faci, e pe de-o parte încurajator, de cealaltă parte este o responsabilitate foarte mare.

Un alt profesor extraordinar cu care am lucrat este profesorul Rifat Atun, care a condus reforme în 20-30 de țări în lume, a schimbat sisteme de sănătate peste tot în lume, în zona de low and middle income countries (țări cu venituri mici și medii – n.r.). Deci nu în zona de țări bogate care au resurse, ci te învață cum să gestionezi și cum să schimbi lucrurile când nu ai resursele pe care ar trebui să le ai ca să poți face anumite lucruri. El a fost și coordonatorul proiectului meu de dizertație. Ne-am uitat împreună mai atent la ce se întâmplă în România, care sunt cauzele mortalității evitabile și m-a ghidat ca să găsesc soluții.

Și mai e un alt profesor care mi-a plăcut foarte mult. Am luat un curs cu el, pentru că mi s-a părut că ceea ce spune nu are sens. Practic, ceea ce spunea el era contrar a tot ceea ce gândesc eu și cum înțeleg eu sănătatea publică și cum înțeleg că trebuie făcute lucrurile. Și mi-am zis – nu se poate, așa ceva nu se poate, mă duc să văd exact ce vrea el să zică și de ce. Dar mi s-a părut absolut fascinant cum, argumentat și cu exemple, a reușit să mă convingă și să îmi schimbe anumite percepții asupra felului în care se face sănătate publică în lume, atât în SUA, unde este un sistem privat, cât și în alte sisteme unde ai asigurare de sănătate universală. Foarte interesant și mă bucur foarte mult că nu m-am opus la ceea ce susținea el și că am fost deschisă, că i-am permis să-mi dea argumente ca să-mi schimbe părerea.

Și mai sunt mulți, mulți profesori, dar aceștia trei cred că sunt printre cei care m-au marcat cel mai mult.

Cristina: Ar fi asta o cale de a aduce expertiză din afară în România? De multe ori mă gândesc unde e veriga aia lipsă? Unde trebuie reparat lanțul ca să avem și noi tot ansamblul de care avem nevoie ca să reparăm țara asta?

Pe de-o parte, exportăm mulți specialiști și mulți studenți. Chiar azi auzeam că avem 40 de mii de studenți în afara țării. Pe de altă parte, oamenii aceștia au dreptul să ajungă în niște medii universitare unde se face și cercetare, pentru că și asta cred că e o componentă. Nu doar cât de ok e mediu, dar să ai ocazia să faci cercetare la un anumit nivel. Până la urmă, avem specialiști sau nu avem? Unde putem să reparăm cumva? Să rămână studenții aceștia în țară să facă ceva? Să se întoarcă? Cum vezi tu soluția?

Oana Geambașu: Mă bucur că ai adus asta în discuție. Alaltăieri m-am întâlnit cu Ministrul Cercetării și Inovării, la New York, și am discutat exact despre asta. Cum facem?

Am fost acolo mai mulți studenți, foști studenți sau români care au oportunitatea să studieze la universități foarte prestigioase și dorința de a se întoarce acasă dar nu știm cum. Cum facem în așa fel încât acest brain drainage (exod de creiere – n.r.) să nu fie complet drained? Să aducem înapoi în țară oamenii sau expertiza pe care o câștigi în aceste universități prestigioase. Eu mi-am format un mic grup aici cu colegi care nu au nicio legătură cu România. Dar atât de mult am vorbit despre despre ce vreau să fac eu în România încât au zis ok, spune ce să facem și facem, numai să ne lași în pace. Lucrez cu o colegă care este biostatistician și încercăm să analizăm date – și zic încercăm pentru că este foarte greu să obții date din România.

Sunt mai multe puncte în care se rupe acest lanț, dar noi avem nevoia și avem resursele în momentul ăsta pentru că avem foarte multe fonduri care vin din PNRR și în sănătate prin Programul Operațional Sănătate. Sunt miliarde de euro care intră în țară pe care trebuie să-i absorbim. Deci avem nevoia și avem resursa.

Ce ne lipsește? Viziunea și capacitatea de a dezvolta o soluție. Și nu ne lipsește pentru că n-am avea în țară această capacitate, dar sunt atât de multe probleme extrem de stringente care în sănătate pot echivala cu dezastre, încât nu are nimeni timp să dezvolte un program, un plan, un proiect pe termen foarte lung, fără să fie întrerupt permanent.

Și atunci, cumva, îți trebuie o resursă care să se uite la anumite probleme structurale și să dezvolte niște soluții pe termen lung. Sau, mă rog, soluții cu impact pe termen lung. Eu îmi doresc foarte mult să fac un astfel de proiect pentru sistemul de sănătate din România. Îmi doresc să facem lucrul ăsta aici cu mai mulți colegi de la Harvard și cu oameni din instituțiile din România. Cumva să există o colaborare. Și asta tot spun aici.

Vreau să construiesc acest pod. Construim acest pod în care venim pe de-o parte cu nevoia și de-o parte cu soluția. Supply and demand, cumva (cerere și ofertă – n.r.). Nu e simplu de făcut, dar, uite, de exemplu, eu l-am adus pe șeful meu de aici. Este Directorul de Inovație de la Harvard Chan. A fost la un hackathon în România și a jurizat inovații, start-up-uri din România sau idei din România participante la acel hackathon. Zilele trecute a dat un interviu la Digi în care a vorbit despre ce înseamnă inovație în sănătate în Statele Unite, ce a văzut în România și cum se compară lucrurile.

Practic, o să-l aduc la o conferință să vorbească aici. Adică vreau să aduc cât mai mult din resursa de acolo aici și asta îi explicam și lui – că nu-l plimb pur și simplu pentru că are o poziție sau că are o anumită experiență, dar faptul că vine în România deschide oportunitatea de a conecta diverse puncte de interes și diverse idei, nu doar prin mine, ci prin alții. Adică, din punctul meu de vedere, este oportunitatea ca alții să fie expuși la resursele pe care le am eu aici, în momentul de față.

Și asta cred că o să ne ajute cumva să înțelegem mai bine cum putem să conectăm anumite puncte, ca să mai reparăm din acele verigi lipsă. Asta e ceea ce pot să fac eu, nu zic că este soluția absolută sau este singura soluție, dar e ceea ce m-am gândit eu în momentul de față să fac. Poate o să-mi vină și idei mărețe mai bune sau mai diverse mai încolo, dar mai aștept să mai petrec niște timp aici.

Cristina: Deci, practic, ce zici tu e că ne trebuie o strategie, un strategist. Cineva care să preia rolul ăsta de leader și să conceapă această strategie fără să fie întrerupt de alte probleme și interese.

Oana Geambașu: Noi avem strategie de sănătate. Există Strategia Națională de Sănătate. Este dezvoltată, scrisă și adoptată, dar de la avea o strategie pe hârtie și a implementa o strategie în viața reală, este o diferență absolut imensă și asta este o chestie pe care o discutam aici. Ce faci când ai soluții care se bazează pe studii, cercetare și știi că asta este direcția în care mergi? Cum implementezi acele soluții?

E foarte, foarte greu să convingi populația și asta este o întrebare pe care am pus-o și Ministrului Sănătății din Germania. A fost la noi și ne-a explicat care sunt trendurile epidemiologice la nivel global. Ce trebuie să facem, cum trebuie să facem și ne-a tot încurajat să ne implicăm, nu doar în partea de cercetare și partea academică, ci să facem pasul mai departe sau pentru mine înapoi către zona administrativă, executivă, legislativă a unui stat.

O chestie foarte bună pe care am văzut-o și pe care ne-a explicat-o el: are un mecanism în spatele ministrului, există o armată de cercetători, de persoane care au expertiză în diferite arii, epidemiologie, diverse specialități, pacienți, reprezentanții ai societății civile care dezvoltă aceste soluții și sunt evidence based (bazate pe dovezi – n.r.). Adică nu sunt doar niște idei pe care ei s-au gândit să le facă pentru că sună bine. Nu, există o justificare științifică foarte puternică în spate care conduce la dezvoltarea acelor politici de sănătate publică.

Asta mi se pare că este unul dintre cele mai bune lucruri pe care le poți face ca ministru, să-ți creezi această echipă în spate care să-ți dezvolte niște soluții despre care știi că vor avea un impact în zona în care te afli tu, în țara în care te afli tu, bazându-te pe datele pe care le colectezi din țara în care se dezvoltă acele politici.

Cristina: Uite, eu am în față, apropo de planuri și strategii, Planul Național de Combatere a Cancerului, cumva verișor al Planului European, sper, dar poate mă ajuți tu să înțeleg mai bine. Sunt planuri în diverse faze. Programul Național de Prevenție a Diabetului, care cumva pare că a murit pe parcurs – s-a transformat în Programul Național de Diabet, care de fapt exista și înainte. Strategia Națională pentru Combaterea Bolilor Cardiovasculare și Cerebrovasculare care înțeleg că a fost anunțată în septembrie 2022 și nu am găsit noutăți despre ea, deci înțeleg că e cumva în fază de lucru. Planul Național de Combatere a Cancerului este cel mai avansat dintre ele, în sensul că are deja o lege adoptată și se așteaptă normele metodologice.

Oana Geambașu: Când lucram în Parlament aveam o expresie în care spuneam că noi facem aici, scriem legi, dezvoltăm proiecte de lege, dar e ca și când am avea bolul cu lapte și cereale, dar n-avem linguriță. Pentru că nimeni nu vorbea cu executivul. Era cumva așa o segregare…zici că eram în război, nu vorbeau unii cu ceilalți. Și atunci, legea aceasta este un bol cu lapte și cereale, dar îți trebuie lingurița de la minister ca să poți să o mănânci, că altfel îl dai pe tine când începi să bei din bol.

Cristina: Tu ai fost în ambele, ai fost și în Parlament și ai văzut cum se întâmplă lucrurile în zona legislativă, ai fost și în Guvern, cei care ar trebui să o pună în practică. Deci cum ar trebui să lucreze cele două instituții ca să ducă la bun sfârșit planurile astea?

Oana Geambașu: Uite, acesta este un lucru pe care l-am învățat aici, într-un curs de community-based participatory research (cercetare participativă bazată pe comunitate – n.r.) unde am înțeles că în momentul în care vrei să dezvolți o soluție, nu poți să o dezvolți doar cu un stakeholder. Trebuie să-i aduci pe toți la masă de la început. Sănătatea este o zonă extrem de sensibilă care te lovește indiferent în ce partid politic te afli. Și atunci ar trebui să există cumva un consens asupra unor lucruri care sunt structurale, de exemplu planurile acestea de prevenție sau de tratament ale bolilor care sunt o povară foarte mare pentru sistemul de sănătate. Diabetul, cancerul, bolile cardiovasculare, accidentul vascular cerebral.

Sunt niște lucruri care sunt principalii cauzatori de mortalitate și morbiditate evitabilă sau tratabilă. Și atunci ar trebui să existe cumva un consens. Dacă eu mă apuc să dezvolt un plan național de cancer, aș vrea să am, în primul rând, date.

Care este populația căreia mă adresez eu? Câți oameni am? Este justificat să dezvolt o soluție în direcția asta sau în direcția cealaltă? Care este incidența și prevalența cea mai mare a cancerului? Ce trebuie să fac ca să pot să ajung să previn și să tratez eficient cancerul?  Ce molecule inovatoare trebuie să aduc? Care este gold standard (standardul de aur – n.r.) de tratament în alte țări? Ce acces au ei la ce molecule?

Pentru că aici, în State Unite, poți să te iei după ghiduri. Dar aici e un acces la tratament. Aici se dezvoltă absolut toate moleculele inovatoare. Sunt multe clinical trials (studii clinice – n.r.) în care poți să fii inclus. Nu poți să compari sistemele fără să adaptezi cumva la realitatea națională sau realitatea locală. Planul Național de Cancer a fost adoptat. Are niște direcții și ai spus că e cumva verișorul Planului European de Cancer. Este și nu este. Se încadrează cumva în guideline-urile Comisiei Europene și direcția Planului General de Cancer, dar fiecare țară trebuie să adapteze la realitatea ei.

Noi nu avem o vizibilitate asupra ceea ce se întâmplă. Nu avem un dosar electronic în care să avem datele sau nu avem date colectate. Dacă eu vreau să văd care este prevalența de cancer de sân în România, de unde știu? Nu am de unde să știu.

Medicii din diferite spitale au oare informația despre acest lucru? Angajații din Ministerul Sănătății au acces asupra acestor informații? Nu au. Pot să-ți garantez eu că nu există informația asta.

Cum pot să dezvolt eu soluții și să investesc eficient resursele – că sunt resurse umane, că sunt resurse de infrastructură, că sunt resurse financiare, că dezvolt anumite contracte fără să știu de ce fac asta, care o să fie outcome-ul acestor investiții. Eu pot să înțeleg din mai multe perspective de ce este foarte important să avem molecule avansate și să avem niște molecule noi, dar dacă eu sar de la A la Z fără să știu ce se întâmplă în restul alfabetului, nu o să am un rezultat. Adică nu o să am decât sporadic niște rezultate bazate mai mult pe noroc decât evidence solutions, știi?

Cristina: Da, deocamdată eu am în față niște statistici destul de dure. Practic, România are 10% din populație bolnavă de diabet zaharat, AVC-ul e principal la cauză de dizabilitate, avem cea mai mare mortalitate prin AVC din Europa, avem 450 de mii de români care au supraviețuit unui stroke. Și, într-adevăr, cele trei pe care le-ai menționat, boala cardiacă, accidentul vascular și cancerul sunt principalii criminali din România.          

Mă întrebam de ce e această discrepanță față de problemele de care se lovesc oamenii zi de zi. Există niște probleme pe care poate nici nu ți le-ai imagina, de detaliu, nu de viziune macro, cum ar fi faptul că, de exemplu, acum pacienții din spitale nu au apă potabilă, trebuie să vină cu apa de acasă. Nu există clinici de recuperare medicală. Tot felul de lucruri simple, evidente, pe care nimeni nu s-a gândit să le pună la dispoziția oamenilor sau să rezolve problemele acestea.

Oana Geambașu: Există două aspecte aici. Unu, genul acesta de micromanagement cade în atribuțiile managerului de spital, nu al ministerului. Aveam chiar o glumiță în care am fost eu la un spital la un moment dat și am văzut că nu este hârtie igienică la baie și am zis „să sunăm ministrul să aducă niște hârtie igienică”. Asta nu ține de ministrul sănătății, să fie apă potabilă sau hârtie igienică. Astea cad în atribuțiile managementului, dar managementul, din nou, de cine este numit? Cumva se leagă lucrurile.  Dar asta este pe de-o parte.

Și de cealaltă parte, nevoia noastră de a avea soluții este mai mare decât capacitatea noastră de a dezvolta soluțiile în momentul de față, din ceea ce văd și înțeleg eu. Te referi la faptul că avem rate foarte crescute de mortalitate evitabilă și tratabilă. Ultimul raport al Comisiei Europene arată că România are cea mai mare rată de mortalitate tratabilă din toată Uniunea Europeană. Media este 93 per 100 de mii de oameni în Uniunea Europeană și în România este 208 per 100 de mii de oameni. Deci, practic, suntem campioni. Și la mortalitate prevenibilă, cred că media este  de 161 per 100 de mii de oameni și în România este undeva la 310 per 100 de mii de oameni.

Cristina: Avem a treia cea mai ridicată rată de mortalitate prevenibilă.

Oana Geambașu: Da, a treia sau a patra ajunsesem. Mai erau Lituania, Ungaria și mai era încă o țară, nu mai știu exact. De aici am pornit eu proiectul meu de dizertație. De la acest raport al Comisiei Europene în care în România murim în condiții în care aceleași boli și aceleași episoade de boală sunt tratate sau prevenite în alte țări.

Chestia asta vine cumva de la faptul că fiica mea s-a născut într-o țară care nu a putut să-i ofere tratamentul de care avea nevoie. Nu a putut să prevină sau să înțeleagă faptul că ea avea o malformație cardiacă foarte complexă in utero, în ciuda tuturor testelor și ecografiilor pe care le-am făcut. Asta este pasul 1. A trebuit să nasc în România unde să fie infectată cu Klebsiella, să aibă stopuri cardiovasculare, să-și piardă auzul, ca să ajungem ulterior în altă țară unde a putut să primească tratamentul de care avea nevoie. Și atunci cumva chestia asta nu s-a schimbat deloc în ultimii 15 ani și jumătate în România sau s-a schimbat prea puțin ca să vedem impactul la nivel macro, cum sunt datele acestea de la Comisia Europeană. Și am pornit de la chestia asta și am încercat să înțeleg care este aria în care dacă dezvolți o soluție, vei putea ajunge să ai cel mai mare impact, să fie cel mai eficient. Am trecut printr-o serie de analize și m-am uitat ce s-a întâmplat, în primul rând, care e problema. După aceea am încercat să văd exact ce s-a întâmplat în istoricul țării, cum de-am ajuns noi aici și care este situația care a condus la aceste rezultate. Apoi am făcut o diagramă cauzală care să mă ducă spre rezultat, din care să-mi dau seama exact care sunt factorii contextuali, care sunt posibilele direcții în care se va mișca sistemul de sănătate, care va fi timpul în care aceste posibile schimbări vor avea un impact și care este certitudinea că aceste schimbări vor avea un impact în România.

Și în urma acestei evaluări a sistemului de sănătate și a sistemelor conexe, pentru că sistemul de sănătate nu este de sine stătător, să facă el niște schimbări de capul lui. Ai nevoie de mulți alți factori care să susțină aceste schimbări. Și mi-am dat seama în această analiză că cel mai mare efect pe care îl va avea în scăderea acestei mortalități este tratamentul accidentului vascular cerebral. M-am bucurat că am găsit această soluție, pentru că deja lucrasem în zona asta de stroke, de accident vascular cerebral. Am lucrat cu o echipă cu care împreună am extins tratamentul accentului vascular de la 10-15 spitale, la 42. Deci, practic, toată țara a avut acces la tratament pentru accidente vasculare.

Cred că a rămas un singur județ în care nu se implementase la acel moment, la momentul în care am plecat din minister. Ceea ce m-a bucurat, pentru că a crescut rata de tratament care se va traduce în scăderea ratei de mortalitate și morbiditate, pentru că rămâi cu sechele după un accident vascular cerebral netratat la timp. Și va avea un impact nu doar în viața persoanei care a avut acel accident vascular, ci asupra întregului sistem de suport al acelei persoane.

Pentru că, așa cum spuneai și tu, nu există centrele de reabilitare. Nu există centre de îngrijire a pacienților sau un suport de sistem cumva implementat de către stat sau de către sisteme private pentru a susține persoanele care au suferit un accident vascular. Și atunci tu extragi din economie mai multe persoane care să îngrijească acea persoană. Iar asta îți afectează nu doar la nivel individual, ci la nivel sistemic.

Cristina: Deci acesta ar fi un punct major unde putem acționa cu impact imediat, dacă am reuși să adunăm resursele.

Oana Geambașu: Există și fonduri europene care să susțină în continuare dezvoltarea soluțiilor pentru accidente vasculare cerebrale. Și există și interes, există și oameni extrem de capabili în sistem care pot susține această schimbare. Și cred că este zona în care dacă guvernul se va concentra destul de mult, lucrurile se vor schimba într-un timp relativ scurt.

Cristina: Apropos de bugete, chiar mai am din când în când discuția asta cu apropiați și mereu cumva mi se spune că nu sunt bani. Că România e o țară săracă, nu avem fonduri, nu avem bani și e normal să avem toate problemele astea, să ne descurcăm cum putem. Însă eu tot timpul îi contrazic, spunând că sunt fonduri. Putem doar să ne uităm care sunt direcțiile în care merg fonduri fără să trebuiască să meargă acolo și știm despre ce vorbim, de exemplu nivelul corupției, ca să vedem că banii undeva sunt, există în economie, dar nu se duc unde trebuie.

Oana Geambașu: Aici sunt mai multe probleme. Una este zona asta în care banii sunt și se duc. Alta este faptul că populația acceptă acel „merge și așa”.

Și a treia este că nu absorbim fonduri europene. Avem țara cu cea mai redusă rată de absorpție a fondurilor europene, sau cel puțin eram în trecut. Acum nu știu ce se va întâmpla cu PNRR și cu celelalte programe operaționale pe care Comisia le-a aprobat pentru România.

Cristina: Care ar putea fi motivele pentru care nu reușim să absorbim aceste fonduri?

Oana Geambașu: De ce nu le absorbim? Uite, asta e o întrebare bună pentru Guvernul. O să-ți zic o chestie care mi s-a părut foarte interesantă în Ministerul Sănătății.

Am întâlnit oameni care munceau, chiar munceau. Poate că stăm acasă și ne uităm la televizor și ne gândim că nu face nimeni nimic în Ministerul Sănătății. Nu, oamenii ăia muncesc pe brânci, sunt understaffed foarte mult (nu există personal suficient – n.r.) și sunt atât de multe probleme încât în biroul unui director avea un teanc mai mare decât mine de urgențe. Cum poți să faci față la așa ceva și să te gândești pe termen lung la chestii strategice?

Îți rezolvi problemele urgente și atunci cred că acesta este un motiv pentru lipsa de resurse pentru a dezvolta niște soluții strategice ca să obții acele fonduri. Să adaugi în plus peste acel teanc de urgențe și o chestie care e așa strategică și cumva nu e urgentă, când ție îți mor oameni, când rămâi fără medicamente luna viitoare?

Dacă cutare nu semnează hârtia aia, tu nu mai ai oncologice săptămâna viitoare. Adică de mâine nu mai ai compensarea la oncologice. Ce faci? Faci planuri strategice și să absorbi fonduri europene sau rezolvi oncologicele pentru mâine? Cam asta este… Sunt oameni extrem de dedicați în Ministerul Sănătății și extrem de competenți care sunt depășiți de situație, sunt complet sufocați de ce se întâmplă în sistem.

Cristina: Probabil acestea sunt lucruri mai greu de perceput de la firul ierbii. Cum putem face ca politicile publice să reflecte nevoile reale ale oamenilor?

Oana Geambașu: Uite, mi-am dat seama de o chestie. Stând la mine, în birouașul meu, la etajul 3 în Ministerul Sănătății, lucram chiar la partea de stroke (accident vascular cerebral – n.r.). Și mi-am dat seama că eu de la mine din birouaș, habar n-am ce se întâmplă.

Nu știu. Nu știu ce se întâmplă în camera de gardă de ex. Medicii cu care lucram mi-au dat un scrub, un costum mov-roz de medic. Mi-am pus o măscuță pe față și m-am dus și stăteam nopțile în spital. Făceam shadowing în camera de gardă ca să înțeleg cu ce se confuntă ei. Stam de vorbă cu ei, mâncam cu ei la miezul nopții, când aveau o pauză.

Practic, am încercat să vad exact care este experiența lor din sistem și cu ce vin pacienții. După aceea, mi-am dat și niște examene ca să fiu shadowing pe ambulanță, să pot să am competență de CPR, de Basic Life Support (Resuscitare Cardiopulmonară – n.r.), ca să pot să merg și cu ambulanța. Dar n-am mai apucat să merg, a început pandemia.

Dar se numește Immersive Research (Cercetare imersivă – n.r.), ceea ce am făcut eu. Te duci și experimentezi exact ce se întâmplă acolo și stai de vorbă cu oamenii ca să înțelegi. Pentru că atunci când stai la tine în biroul tău, din Parlament sau din alte ministere, tu nu o să înțelegi ce se întâmplă acolo, dacă nu vorbești cu oamenii și nu înțelegi. Ori vin ei către tine, ori mergi tu către ei, ori amândouă. Deci, practic, așa cred că se pot dezvolta cele mai eficiente soluții și asta am învățat și aici, la Harvard, că dacă nu implici comunitatea pentru care dezvolti soluțiile în dezvoltarea soluțiilor, soluțiile tare nu vor fi eficiente pentru ei. Poate vor suna bine pentru tine sau o să fie ok pentru șeful tău sau pentru partidul pentru care lucrezi. Dar nu vor fi eficiente la nivelul unde ar trebui să fie eficiente pentru că nu știi cu ce să confruntă acei oameni.

Dacă nu implici comunitatea pentru care dezvolți soluțiile în dezvoltarea soluțiilor, soluțiile tale nu vor fi eficiente pentru ei.

E o chestie pe termen foarte lung și când zic foarte lung, poate să fie în timpul vieții mele, poate să fie mai încolo de cât o să trăiesc eu. Dar lucrurile merg într-o direcție bună și e foarte important ca populația să înțeleagă care ne sunt drepturile, care ne sunt responsabilitățile și cum putem să le cerem.

Uite, mă uit aici în Statele Unite – în fiecare an există o grevă la Harvard, adică se face grevă a angajaților. Eu fac parte din Uniune (sindicat – n.r.) aici și acum iar ne pregătim de grevă. Nu știu, cred că se schimbă bugetul sau ceva, dar iar facem grevă. Ca să creștem salariile. Cum își cere drepturile societatea civilă, cum negociezi? Asta e o chestie pe care iar am învățat-o de la un profesor care s-a pensionat anul trecut. Anul trecut am prins ultimul lui curs la Harvard. A fost profesor la Kennedy School of Government și la noi, la School of Public Health.

Cum convingi factorii de decizie să miște lucrurile în favoarea societății? Și există mai multe lucruri care sunt dovedite a fi eficiente în sistemul din Statele Unite și pe care, dacă reușesc să le adaptez cultural la ceea ce se întâmplă în România, pot fi extrem de utile și aici.

Cristina: E clar și o problemă culturală. Pe de altă parte, alte statistici care mi s-au părut cumva relevante în context sunt cele legate de sărăcie. La noi, numărul persoanelor care trăiesc în risc de sărăcie sau excludere socială este de 31% din populație. Cum rezolvăm problema asta în țările cu venitori mici, până la urmă?

Oana Geambașu: Uite, tu tocmai te-ai referit la ceea ce se numește determinanți sociali de sănătate. Determinanții sociali de sănătate pornesc de la stabilitatea economică, care este spațiul în care locuiești. De la locuințe până la zonele în care locuiești: ai acces la educație, cât e analfabetismul, la ce tip de educație ai acces. Apoi accesul la mâncare. Ai un acces constant și sigur la mâncare, ai opțiunea să accesezi mâncare sănătoasă sau nu?

Asta, sunt din nou, afectează foarte mult felul în care se va dezvolta sănătatea ta. Contextul social, contextul comunității în care locuiești, cât de sigur este mediul în care locuiești, asta este tot o parte a determinanților sociali de sănătate. Și mai este, evident, sistemul de sănătate care este separat, dar și el este parte a acestui sistem. Deci acești determinanți sociali de sănătate sunt ceea ce trebuie să înțeleagă un guvern că poate să influențeze astfel încât să schimbe situația sănătății unei persoane. Adică tu nu faci doar măsuri de prevenție sau de tratament în sănătate. Întregul guvern trebuie să aibă niște măsuri coordonate pentru ca aceste efecte să se vadă în starea de sănătate a populației. Există posibilitatea să faci schimbări în zona aceasta, dar dacă tu schimbi doar sistemul de sănătate, restul rotițelor care duc e invers cumva.

Tu nu poți să începi din dreapta să te duci în stânga când lucrurile merg din stânga în dreapta. Și astea sunt tipurile de prevenție pe care le faci. Începi cu prevenția primordială care se referă la acești determinanți sociali de sănătate. Cum îmbunătățești accesul la educație? Cum îmbunătățești accesul la locuințe sigure? Cum îmbunătățești accesul la slujbe mai bine plătite sau pur și simplu slujbe?

Cum îmbunătățești sistemul de asistență socială astfel încât să ajute populația să avanseze? Nu doar să-i țină într-un loc călduț, unde au posibilitatea să acceseze niște resurse minime pentru a supraviețui.

Cristina: Apropo de prevenție și conștientizare și cum ajuți populația, avem o revistă care se cheamă Politici de Sănătate. Și chiar mă uitam ieri în ultimul număr și din 29 de pagini de conținut, cuvântul „conștientizare” apare de 11 ori. Cred că este cel mai overrated cuvânt din tot ce-am citit. „Campanii de conștientizare”, nu cred că am văzut program sau plan care să nu aibă o secțiune de campanii de conștientizare, lucru care recunosc că în mintea mea se traduce prin „nu o să facem deocamdată nimic, o să vorbim despre asta”. Pentru că e ceva foarte abstract. Cum anume previi și la ce rezultate te aștepți prin aceste campanii? Par doar niște vorbe pe hârtie, nu știu cum ți se pare ție chestiunea asta cu conștientizarea.

Oana Geambașu: Conștientizarea, educarea populației și creșterea nivelului de conștientizare asupra unei probleme sunt niște lucruri extrem de importante în orice fel de program de sănătate. Dar dacă sunt doar „conștientizarea și educarea”, nu au niciun fel de efect, adică nu o să ajungi nicăieri. Din nou, lucrurile astea trebuie gândite așa, cumva de la stânga la dreapta și să există o continuitate în absolut toate măsurile pe care vrei să le iei.

Chiar vorbeam cu directorul departamentului de nutriție de la noi și i-am zis că România a adoptat o taxă adăugată pe băuturile cu zahăr. A fost foarte de entuziasmat: „Și se măsoară aceste rezultate, le măsurați cumva?”. Zic „hai să nu ne emoționăm prea tare”. Încă nu știu dacă se măsoară și cum se măsoară aceste rezultate, dar i-am promis că o să aflu.

Cristina: Ai spus că nu avem date și că ne-ar trebui niște baze de date, și nu numai, și tehnologiile folosite în spitale și tot ce ține de partea asta de modernizare a sistemului. Tu acum ești implicat într-un nou proiect, ai vrea să-mi zici mai multe despre el?

Oana Geambașu: Lucrez în inovație, antreprenoriat, intraprenoriat și impact social. E o zonă extrem de interesantă și extrem de nouă pentru mine.

Nu înțelegeam lucrurile așa cum le înțeleg acum, din perspectiva asta, din partea inovației. Pentru mine era, ok, guvernul face, guvernul drege, dar m-am trezit aici unde guvernul nu face și drege atât de mult. Cum faci să schimbi lucrurile astfel încât să fie mai repede, mai eficient și cu un impact mai mare în viața populației.

Din Harvard pleacă foarte multe inovații, foarte multe start-up-uri, există challengeruri, există iHealth Lab, există Health Lab la noi, sau mă rog, iLab și iHealth Lab. Eu lucrez cu Health Lab de la noi, care lucrează cu Harvard College. Am avut o întâlnire cu studenții care s-au înscris la unul dintre cursuri, cu trei CEO de la trei start-up-uri care sunt unicorni și cu venture capitalists care investesc în start-up-uri. Dacă vezi puțin ce se întâmplă aici și cum se întâmplă lucrurile și cum îmbină cercetarea cu inovația și cu antreprenoriatu…mi se pare că sunt absolut geniali oamenii ăștia și mi se pare așa un privilegiu să fiu printre ei. Dar există foarte multă motivație să faci lucruri care să aibă un impact social. Asta mi se pare foarte important, că nu e doar ok, am un return on investment (recuperarea investiției – n.r.), o să îți vezi banii înapoi și o să faci profit.

Dar care este valoarea investiției tale, cum o să faci tu lumea mai bună? Și asta e o chestie care mă bucur foarte mult că se întâmplă aici și se pune accentul foarte mult pe chestia asta. Ok, îți faci partea ta de bani, dar să faci și bine în lume cumva.

E foarte interesant și foarte încurajator că există atât de multe inițiative. Vorbeam cu un venture capitalist ieri și îmi spunea că din 10 startup-uri în care el investește, 7-8 or să moară. Îi pare rău? Nu.

Pentru că este o zonă unde ai niște riscuri, trebuie să-ți asumi niște riscuri ca să ajungi să dezvolți un unicorn. Și din toate zece astea nici măcar unul nu o să ajungă unicorn, poate, dar din 100 poate unul o să ajungă, sau din 1000, poate unul o să ajungă unicorn. Ei investesc în speranța că vor face ceva. Și din nou, am aprofundat cumva aria asta de ok, investești banii, ai un return of investment, dar care este valoarea investiției tale la nivel uman, societal, cum vezi tu chestia asta. Și m-am bucurat foarte mult să văd că avea aceeași perspectivă în care, ok, facem bani, dar hai să facem și bine. Cred că asta este o zonă în care, din nou, mi se pare un privilegiu să poți să-ți pui problema asta, la modul facem bani, dar facem și bine. Trebuie să ai o oarecare siguranță din mai multe puncte de vedere ca să poți să te gândești și la alții. Ceea ce e, din nou, foarte interesant aici.

Cristina: Cum putem aduce și la noi o parte din inovația asta?

Oana Geambașu: Eu acum lucrez l-am convins pe directorul de inovație de la noi să vină în România mai multe ori, să vorbească la conferințe, să legăm acest network de cercetare, partea academică și partea antreprenorială, să dezvoltăm lucrurile în zona asta. El va fi la o conferință în toamnă, va veni în România, unde sper că va avea contact cu cât mai mulți români interesați să dezvolte inovații în sănătate. Pe de altă parte sunt membru în Biodissey – este primul accelerator în sănătate din România și tot cu Harvard lucrez ca să facem cumva o conexiune între România, între Biodissey și Universitatea Harvard. Sunt modalități prin care putem să mai legăm lucruri.

Cristina: Noi am avut noroc la un moment dat ca cineva să impulsioneze mediul IT. Avem mulți IT-ști, stăm bine la capitolul ăsta, cred că și mediul de business în IT a luat avânt și avem antreprenori în IT. Avem și școli tehnice bune, că altfel n-ar fi atâtea firme care ar angaja specialiști la noi. Și atunci te-ai gândit că ar trebui să urmeze și inovația, nu? Și până la urmă trebuie să reinventăm noi roata. Putem să lucrăm cu alți oameni, să vedem, să ne inspirăm de la ce fac alți oameni în afară și să aducem și la noi.

Oana Geambașu: Asta încerc să fac, da, exact asta încerc să fac. Să leg cumva zona asta de primul accelerator în sănătate, Biodissey, cu acceleratorul nostru de inovație în sănătate de aici de la Harvard și să existe o conexiune prin care să facem schimb de experiențe pentru că și în România există idei absolut geniale, inovatoare, care pot avea un impact acolo cât și aici. Și de aici există expertiza care să ne ajute pe noi să avansăm în România. Și atunci dacă avem cât mai mulți oameni din SUA care vin să vorbească în România sau să ia legătura cu oameni din academie, cu oameni din business, cu oameni din diverse zone în sănătate sau dacă oameni din România vor să vină aici, m-aș bucura foarte mult să găzduiesc oameni aici sau să leg conexiuni, să mișcăm lucruri. Cred că expunerea asta la diverse arii încet, încet, o să mărească receptivitatea sistemului și o să ajute cumva să deschidă noi perspective și noi arii în care putem să avansăm și atunci lucrurile se vor întâmpla, dar nu se pot întâmpla de pe o zi pe alta.

Dar aș vrea să întreb eu pe tine ceva. Ce crezi că lipsește între acestea? Avem resursa, avem posibilitatea și avem nevoia. Ce crezi că lipsește? Care este factorul care lipsește ca să se dezvolte anumite lucruri într-o anumită direcție strategică, poate?

Cristina: O întrebare foarte bună! Cred că sunt două lucruri.

De jos în sus, pentru că lucrează așa ca o piramidă, avem baza unde sunt oamenii, cu anumite capacitate de acționa sau reacționa și e vârful de unde vin niște forțe, cumva peste, în contrapartidă.

Cred că, pe de o parte, avem o oarecare cultură care încă mai necesită îmbunătățiri și asta se va întâmpla în mod natural. Pe măsură ce vom avea acces la informații, vom călători, vom avea noi generații care se s-au născut cu tableta în mână și vor fi mai deștepți ca noi, se va întâmpla natural.

Pe de cealaltă parte, de sus în jos, mi se pare că lucrurile se blochează la un moment dat și pentru că nu avem suficientă cultură politică, așa cum am discutat și mai devreme și cred că, la un moment dat, totul ține de fixul cuiva care trebuie să își dorească să împingă inițiativa mai departe sau dacă nu are un interes de moment, nu o va face. Oricât de bună ar fi.  Am văzut situații în care toată lumea se întâlnește la aceeași masă, toate părțile, societatea civilă, politicienii, experții, toată lumea e de acord unde e problema, ce trebuie făcut, toată lumea își dă mâna și, la final, după aceea, nimic nu se schimbă pentru că, pur și simplu, coaliția politică din momentul ăla nu e de acord că trebuie să se întâmple chestia aia. Asta e valabil indiferent cine e la putere. E nevoie de o forță politică și de o viziune mai amplă, a cuiva care să vrea să împingă lucrurile mai departe.

Oana Geambașu: Deci, practic, cumva, pe de-o parte, ai o societate civilă mai puternică și, pe cealaltă parte, ai leadership. Exact la ceea ce mă gândesc și eu. Nu putem să funcționăm fără să avem un corp suficient de mare al societății care să împingă lucruri și acest corp al societății civile nu poate să meargă într-o direcție coerentă dacă nu are un leader care să conducă chestia asta. Nu există, cumva, o viziune și un leadership care să direcționeze această energie pe care o dezvoltă societatea civilă.

Cristina: Exact. Și acest leadership, ca să nu se înțeleagă că e vorba de vreun lider providențial, dar am văzut că tu ai fost preocupată și de etică și cred că acest lider, de fapt, este etica. În momentul în care anumite principii etice vor fi mai importante pentru toată lumea, indiferent de culoarea politică, dar același principiu va guverna, el va fi liderul și atunci nu va mai conta, va conta ca oamenii să nu moară de niște boli de care n-ar trebui să moară și nu alte interese.

Oana Geambașu: Exact. Asta e. The goodwill și the ethical stance care trebuie să împingă lucrurile.

Mă gândeam că ai mai zis despre faptul că suntem subfinanțați și n-avem acces la resursele de care avem nevoie. Și aici mă gândeam că există două lucruri foarte importante. Unu, suntem țara membră a Uniunii Europene cu cel mai mic procent alocat sănătății. Avem undeva la 5%. Anul ăsta am calculat pentru 2023, am calculat eu sumele care au fost alocate comparat cu PIB-ul anului trecut, suntem undeva între 6 și 6,5%, ceea ce este o creștere față de 5% cât aveam în trecut. Deci, practic, se alocă mai mulți banii în sănătate anul acesta.

Și asta este comparativ cu alte țări, de exemplu Germania sau Spania sau Franța, care alocă undeva la 10-11-11,5%. Dar pe de altă parte ai Israelului, care alocă 7,3 sau 7,8, puțin. Și te întrebi de ce?

Pentru că sunt eficienți. Pentru că au un sistem de sănătate atât de eficient și au atât de multe date pe care se pot baza și pe care pot lua deciziile, astfel încât pot să aloce banii extrem de eficient. Și atunci ei nu au nevoie să cheltuie mai mulți bani, trebuie doar să-i cheltuie eficient.

Și cred că România este într-o situație bună în momentul de față pentru că sistemul este atât de subdezvoltat… Există oportunitatea să dezvolți lucrurile într-o direcție în care să construiești de la început eficient, astfel încât să nu fie nevoie să-ți crești foarte mult investiția în sănătate. Mai ales că avem aceste fonduri europene pe care ne putem baza acum dar să poți să îți gestionezi și să-ți direcționezi fondurile extrem de eficient și eficace.

Trebuie să ai cumva o viziune și bună credință ca să poți să construiești într-o direcție în care lucrurile să meargă extrem de eficient și eficace.

Nu suntem chiar tabula rasa, dar avem cumva o situație în care nu trebuie să dărâmăm foarte mult din ceea ce există pentru că este destul de puțin. Și atunci poți să construiești, dar trebuie să ai cumva o viziune și bună credință ca să poți să construiești într-o direcție în care lucrurile să meargă extrem de eficient și eficace.

Cristina: Uite, am și o curiozitate apropo de compararea sistemelor de sănătate. Tot timpul mi s-a părut că sistemul din SUA e un pic mai neprietenos în sensul că e oarecum privat. Se bazează pe alte principii decât cel de la noi care este finanțat de la stat 100%. Totuși, cum vezi accesibilitatea oamenilor acolo? E mai mare, e mai mică? Totuși e mai eficient ca al nostru, dar funcționează pe alte principii, nu?

Oana Geambașu: Cu totul și cu totul alte principii, cu totul și cu totul alte modalități de a accesa și aici ești dependent de anumite lucruri. De exemplu, eu sunt asigurată prin angajator. Dacă eu îmi pierd jobul, îmi pierd asigurare de sănătate, dacă îmi pierd asigurarea de sănătate, s-a terminat. Cumva, coerciția pe care ți-o dă această măsură este că nu poți să renunți la job sau trebuie să alegi job-ul în funcție de nevoi. Dacă ai nevoie de asigurare de sănătate specială, trebuie să alegi un job care să-ți acopere exact nevoile tale. Sunt mulți oameni care nu pleacă de la job-ul la care se află, chiar dacă sunt nefericiți sau nu este ok, pentru că nu-și permit să piardă asigurarea de sănătate. Dacă ai un job bun, dacă ai un angajator care a contractat, a negociat o asigurare de sănătate bună pentru angajații lui, ești într-o situație extraordinară. Dar dacă nu te afli în situația asta, accesul la sănătate este extrem de complicat. Accesul la sănătate în SUA este foarte dependent de statutul social pe care-l ai.

Cristina: Și pe de altă parte, avem sistemele din Europa, unde e exact opusul, nu? Care ți se pare că e cel mai apropiat de cel de la noi? Dar să fie și implementat într-un mod eficient, din ce ai studiat tu.

Oana Geambașu: Nu cred că există ceva apropiat cu România. Cred că suntem destul de ieșiți din comun. Suntem foarte personali în felul în care facem lucrurile. Dar ideea este că partea administrativă cred că este cea mai mare pierdere din Satele Unite. Dacă reușești să eficientizezi ca în Norvegia, unde tot procesul este coordonat, ai un dosar electronic unde ai date despre pacient și oricine, cu un anumit cod, poate să acceseze acele date… Dacă eu mă duc la medic într-un sat și apoi mă duc într-un oraș, ambii medici pot să vadă ceea ce mi s-a întâmplat mie și cum este acest proces coordonat, ce s-a întâmplat. Ai informații despre dosarul medical. Aici Sonia are dosar electronic și eu am acces la el oricând. Eu pot să scot de acolo orice dată vreau să văd. Pot să văd de la ce procent de oxigen a avut în sânge în decembrie 2008 la ora 15.45, până la ultimele rapoarte medicale pe care le are acolo. Pot să le accesez oricând și pot să dau acces oricui la ele, pot să le extrag. Din nou, date, date, electronic, dosar de sănătate, e esențial să ai așa ceva. Asta îți reduce mai departe presiunea asupra medicilor.

Pentru că în România, când stăteam eu în spitale și făceam shadowing prin camere de gardă, aveai așa: o fișă pe care o scoteai din urgență, o fișă când îl internai la o secție, o fișă când îl externai din secție și îl duceai în altă secție…și stătea medicul și scria 4-5 hârtii din-astea. Mi se făcea mie rău când vedeam cât scrie. Nu e normal.

Și apoi trebuie să scrii și pe computer, ca să fie și acolo, dar trebuie să ai și hârtia, pentru că dacă se întâmplă vreun malpraxis n-ai dovadă scrisă. Dar n-are niciun fel de sens să faci chestia asta. Dar dacă reușești să implementezi dosarul electronic…

Cristina: Sunt multe de făcut, foarte multe. Uite, poate cineva s-a inspirat de la tine și o să dea la o facultate în domeniu și o să mai fie cineva care să preia greutatea în domeniul ăsta și să învețe și să schimbe lucruri.

Oana Geambașu: Uite, aș putea să mai zic ceva. Unu, conștientizare, cuvântul care e overrated. Și doi, dacă e oricine care ascultă podcast-ul ăsta și vrea să aplice la un master, la un doctorat, la absolut orice în State, în special la Harvard, în sănătate publică mă refer, sunt mai mult decât bucuroasă să ofer informații, să îi ajut să aplice, să-i ajut să identifice fondurile, pentru că nu e deloc ieftin, dar există soluții, există bursă, cum am avut eu bursă aproape full , care să-ți plătească aceste studii și garantez că experiența este absolut fabuloasă.

Așa că oricine vrea să aplice, poate să intre în contact, să mă contacteze și cu drag ajut pe oricine care vrea să facă acest pas.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

You may use these <abbr title="HyperText Markup Language">HTML</abbr> tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

*