O conversație cu Sorana Stănescu, jurnalistă specializată în sănătate, despre drepturile și responsabilitățile pacienților, provocările sistemului medical românesc, rolul jurnalismului ca formă de activism și necesitatea unei informări accesibile pentru pacienți.
Articolul este bazat pe transcrierea Episodului 6 din Podcastul Sănătate Zi de Zi pe care îl puteți accesa integral în pagina episodului – Sorana Stănescu Despre: Pacienți Mai Informați Și Jurnalismul Medical. Tu Îți Cunoști Drepturile?
Nu trebuie să fii bolnav sau în vârstă ca să te intereseze domeniul acesta. Ne credem toți tineri, invincibili, sănătoși până într-o zi când, din păcate, noi sau ai noștri avem nevoie de asistență medicală.
Sorana este jurnalistă specializată în domeniul medical. Timp de 13 ani a fost reporter și Senior Editor la revista DoR, unde a scris și editat articole pe teme de educație, dezvoltare rurală, identitate și reziliență și a coordonat DoR Live, o serie de evenimente de storytelling. În perioada pandemiei, s-a concentrat pe analizarea mai atentă a sistemului medical de la noi, iar azi produce Foaia de Observație – un newsletter lunar, gratuit, cu informații despre drepturile și responsabilitățile pacienților și despre cum pot aceștia să navigheze mai ușor prin sistemul medical.
***
Cristina L.: Sorana, tu activezi în jurnalismul independent acum. Și mai nou ești pe o nișă jurnalistică unde e o nevoie enormă de informare: domeniul medical în România. Ai lansat și un newsletter, Foaia de observație.
Este doar unul dintre proiectele de care știu eu. Spune-mi mai multe despre proiectele tale jurnalistice.
Sorana Stănescu: Bună, Cristina. Mulțumesc mult pentru invitație și mă bucur mult că faci acest podcast și că el există. E esențial să avem cu toții acces la o informație corectă în primul rând, relevantă și accesibilă, pentru că, mai ales de când am început newsletterul, mi-am dat seama că accesibilitatea informației e crucială și lipsește cu desăvârșire. Cam acolo suntem.
Într-adevăr, lucrez în jurnalismul independent de ceva timp deja, adică cel puțin din 2016, când m-am alăturat full-time echipei DoR. DoR a fost o revistă independentă, ulterior o organizație, pentru că pe lângă revistă am adăugat tot felul de alte produse.
Am fost o redacție independentă până la finalul anului 2022, când am decis că e mai bine să punem punct acestei călătorii împreună și am luat-o fiecare pe alte căi. Și, într-adevăr, de atunci sunt freelancer, pentru prima dată după 15 ani nu mai sunt salariat. E o postură nouă pentru mine, dar e bine deocamdată.
Da, din septembrie anul trecut am un newsletter lunar gratuit, se numește Foaia de Observație. Așa, pe scurt, îl descriu eu ca fiind un produs despre cum navigăm sistemul medical și care sunt drepturile și responsabilitățile noastre ca pacienți în România. Ce țin foarte mult să subliniez e că nu trebuie să fii bolnav sau să fii în vârstă ca să te intereseze domeniul acesta sau să fie nevoie să fii la curent cu genul ăsta de informații. Ne credem toți tineri, invincibili, sănătoși până într-o zi când, din păcate, noi sau ai noștri au nevoie de asistență medicală. Nici nu trebuie să fie ceva foarte grav neapărat ci pur și simplu să ai nevoie să accesezi sistemul public de sănătate și trebuie, efectiv, să știi de unde s-o iei. Pentru că, din păcate, sunt multe gap-uri (lipsuri- n.r.), sunt multe piedici, sunt multe garduri de sărit și informația e o primă unealtă în a face traseul ăsta mai ușor.
Jurnalism poate fi o formă de activism.
Cristina Lauby: Cum de ai ales domeniul medical? Tu ai început din pandemie, cred.
Sorana Stănescu: Chiar dinainte. Părinții mei sunt medici, foarte mulți dintre prietenii mei sunt medici. Cumva am crescut mereu destul de aproape de profesia asta și de breasla la asta. Într-adevăr, din pandemie sau odată cu pandemia am început să scriu și să fiu mult mai atentă la domeniul ăsta, pentru că, în primul rând, simțeam că aveam eu nevoie să înțeleg.
Aveam impresia că, cu cât înțeleg mai mult, cu atât controlez mai mult. Evident că e fals sau e o aparență, dar e o aparență care pe mine mă liniștea în momentele acelea. Da, din 2020, practic, numai despre subiecte din sănătate am scris sau am documentat, dar și înainte, când am scris mult pe educație, în anii 2016, 2017, 2018, cumva mă duceam la intersecția asta de servicii sociale, asistență medicală, învățământ special.
Pentru că ele nu pot fi separate, adică să fim serioși. Tu ești unul singur, un om cu nevoile tale și de multe ori trebuie să accesezi tot felul de sisteme de sprijin care ar trebui să fie mult mai interconectate decât sunt de fapt.
Cristina L.: Într-adevăr, sistemul social e foarte conectat cu cel medical. Din păcate, nu toate informațiile sunt transparentizate. Deci tu, practic, contribui un pic la răspândirea acestor informații către cei care ar avea nevoie de ele.
Ai vorbit la un moment dat într-un interviu despre jurnalismul ca activism. Cum vezi contribuția lui în tot ce înseamnă ansamblul ăsta în sănătate?
Sorana Stănescu: Așa l-am numit eu. La un moment dat, chiar în pandemie, la DoR am scris fiecare dintre noi un soi de eseu personal – „De ce scriu?” ”De ce fac jurnalism?” Și tot încercând să articulez din nou de ce fac asta într-un moment atât de complicat precum era pandemia, efectiv asta am zis, „jurnalismul e forma mea de activism”.
Pentru că, apropos de presa a patra putere în stat, presa watchdog, presa aceea care holds power to account, chiar cred că ăsta este și poate fi rolul presei. Nu acela de a face advocacy direct, nu de a deveni jurnaliștii activiști în sine, dar cred că ceea ce fac, prin documentarea pe care o fac, prin lucrurile pe care le descoperă, prin uneltele pe care le pun la dispoziția cetățenilor – membrii cetății – acelea pot deveni unelte foarte puternice în a schimba lucruri. De asta am spus și mă bucur că, ulterior, am regăsit ideea și la alți jurnaliști mai mari decât mine care spuneau același lucru, că jurnalism poate fi o formă de activism.
Eu personal nu o să mă duc să pichetez sediul Ministerului Sănătății sau DSP-ul pentru un motiv sau altul. Dar o să-i sun și o să le dau mail-uri și o să-i frec la cap cât pot de mult, până când obțin informațiile de care eu și oamenii, până la urmă, au nevoie. Iar ce fac ei cu informația aia mai departe e la ei, nu mai e în controlul meu. Iar în momentul în care aș simți nevoia să pichetez sediul Ministerului, probabil că aș ieși din presă. Adică, pentru mine taberele astea sunt foarte clar delimitate. Nu există ca azi să fii jurnalist, mâine ești purtătorul de cuvânt al Guvernului, poimâine faci comunicare la partidul nu știu care și la sfârșitul săptămânii te-ai întors în presă.
Cristina L.: S-au văzut cazuri destule.
Sorana Stănescu: Da, din păcate foarte multe. Eu nu cred asta. Fără a fi absolutistă în vreun fel, rolurile sunt diferite, uneltele sunt diferite și trebuie un pic respectate. De aici poate și confuzia în mintea publicului, care nu mai înțelege: jurnalist, dar cine te plătește, dar ce vrei tu de fapt, dar lasă că știu eu că mai ești și prin servicii. Că doar am văzut cazuri notabile de foști jurnaliști foarte populari deveniți parlamentari și ulterior deveniți membri infiltrați ai SRI. De asta spun că jurnalismul poate fi o formă de activism și mă bucur că, într-un fel, teoria mi s-a confirmat chiar recent. Cei de la Declic au lansat o petiție în ultimele 10 zile prin care cer extinderea accesului la servicii psihologice decontate de Casa de Asigurări.
Cristina L.: Am semnat-o. Apropos, pentru cine ne ascultă, căutați această petiție și semnați-o dacă nu ați semnat-o încă.
Sorana Stănescu: Exact. Și mă bucur că au folosit ca documentare mare parte dintr-o ediție anterioară a newsletter-ului meu, în care exact asta am explicat, acest traseu foarte sinuos, dar posibil, al accesării serviciilor psihologice prin Casa de Asigurări, asigurat fiind. Dar aici văd eu limita, vezi?
Eu am documentat, am făcut informația disponibilă în forma pe care eu o folosesc, acest newsletter, mai departe fiecare a folosit informația cum a crescut de cuviință.
Cristina L.: Mă gândesc că este o confuzie generalizată legată de cum se împart rolurile și responsabilitățile de fapt în societatea noastră și unde ar trebui să fie limita între rolul societății civile, al jurnaliștilor, al furnizorilor de servicii de sănătate. Pentru că și societatea civilă a preluat o parte din responsabilități prin asociațiile de pacienți, care sunt pur și simplu niște oameni obișnuiți care s-au hotărât să se asocieze, să facă o entitate ca să-și susțină drepturile, să facă un fel de advocacy.
Deci e o linie mai gri între aceste zone.
Sorana Stănescu: Da, nici nu știu dacă e o linie gri sau de fapt așa ar trebui să fie până la urmă, nu? De asta eu sunt jurnalist și fac un lucru și aflu informații.
De asta, mai departe, ONG-urile fac advocacy și vor să schimbe lucruri și se folosesc de munca mea anterioară. De asta, după aceea, există parlamentari care duc munca și cauza ONG-urilor și a grupurilor pe care ele le reprezintă în Parlament și schimbă legi sau au inițiative de politici publice. Adică așa funcționează societatea din punctul meu de vedere.
De asta, nu știu, furnizorii de servicii sociale ar trebui să fie atenți și să reacționeze la nevoile asociațiilor de pacienți și să-și adapteze oferta de servicii. E un lanț. Adică suntem toți verigi ale aceluiași lanț și pentru că viața e așa cum e, ne putem găsi, fiecare dintre noi, în diferite momente ale vieții noastre, în diferite puncte ale lanțului. Azi suntem jurnaliști, mâine suntem pacienți, poimâine intrăm în politică.
Pacienții au drepturi și obligații. Informarea corectă a pacienților într-un lanț cu multe verigi
Cristina L.: Și în tot acest lanț undeva e și pacientul, individul neasociat, să zicem, neafiliat, care până la urmă ce responsabilități are? Mi s-a părut foarte interesant ce ai zis despre cunoașterea drepturilor și responsabilităților și tu faci această parte de informare atât a drepturilor și a beneficiilor pe care le putem avea din partea sistemului, a statului, dar și a responsabilităților. Cum poate fiecare individ să contribuie din punctul acesta de vedere?
Sorana Stănescu: Cred că n-am un răspuns foarte clar sau răspunsul încă se construiește la întrebarea asta, sincer. Și din păcate nici nu am un go-to paper care să-mi răspundă la întrebarea care sunt drepturile și care sunt responsabilitățile unui pacient. Am înțeles de la un medic de familie că a existat chiar un contract la un moment dat, la începuturile privatizării sistemului public de sănătate, în momentul în care a apărut Casa de Asigurări, Fondul Unic de Asigurări Sociale, cardul de sănătate, deci perioada aceea ’98-2000, pe acolo.
A existat efectiv un contract de asigurare între mine asigurat care plătesc contribuții sociale de sănătate și tu Casa de Asigurări. Contractul a dispărut destul de repede și nici n-a fost înlocuit cu altceva. De curiozitate mă uitam aseară pe site-ul Ministerului Sănătății – sunt un simplu pacient, vreau să înțeleg și eu, dom’le, cum funcționează, am nevoie să mă duc la medic, de unde încep? Error 404. M-am blocat la al doilea click. Acolo s-a terminat informația.
Chiar mă bucuram că există Legea 46 din 2003 privind drepturile pacienților: click, eroare. Acolo suntem, din păcate. Un ghid al asiguratului, adică un PDF prietenos și ușor de înțeles de 20 de pagini a apărut abia în 2020, la 20 de ani de când există sistemul ăsta de asigurări sociale. A apărut în timpul lui Adrian Gheorghe și Vlad Voiculescu care erau atunci la Casă, respectiv la Minister. În continuare este singurul document care îți explică cât de cât traseul, cine e asigurat, cine nu e asigurat, ce drepturi ai, ce înseamnă pachet minim, ce înseamnă pachet de bază, ce înseamnă programe de sănătate, etc. Dar cam atât.
De asta spun că și pentru mine răspunsul încă se construiește în privința acestor drepturi și responsabilități. Și, culmea, partea de responsabilități e cea mai neclară. Ce știu că mi-ar plăcea să fie o responsabilitate sau ar trebui să fie o responsabilitate chiar dacă nu e scrisă undeva, e aceea a prevenției și a modului în care ne respectăm noi pe noi și ne ajutăm noi pe noi să avem o calitate a vieții bună și o stare de sănătate bună.
Și asta e o responsabilitate – să înțelegem ce poate și ce nu poate să ne ofere sistemul de sănătate, ce e fezabil să așteptăm de la el și ce e în afara rezonabilului.
Există, de exemplu, de vreo trei ani dacă nu greșesc, din 2020, consultații de prevenție. Da, consultații de prevenție pe care le acordă medicul de familie în principal, în funcție de grupa de vârstă în care te găsești. Ai, nu știu, una la trei ani, după aceea cu cât înaintezi în vârstă ai una pe an. Mai mult, anul trecut, a fost introdusă o astfel de consultație și pentru persoanele neasigurate, ceea ce mi se pare foarte important.
Sunt un punct de plecare. Sigur că nu o să rezolve tot. Sigur că au șanse mai mari sau mai mici de succes, dar, repet, sunt un punct de plecare, sunt un punct de interacțiune între pacient și medicul de familie care ar trebui să se grijească de starea lui de bine și de sănătatea lui.
Se face și o evaluare a stilului de viață, nu doar trimiteri către analize, ăsta e abia pasul 2 sau 3. Riscograma, cred că se numește, o analiză de risc. Cât fumezi, cât bei, antecedente în familie, istoric de sănătate. În alte țări, dacă nu te duci la timp, plătești amendă, punct. Lucrurile sunt foarte clare. Eu, stat, îți dau această posibilitate. Tu ești responsabil să faci aceste consultații de prevenție și acești pași pe care eu ți-i pun la dispoziție. Dacă nu faci, ești posibil de amendă și de pedeapsă.
Cristina L.: Pentru că mai apoi costurile asupra sistemului devin foarte, foarte mari.
Sorana Stănescu: Exact. Adică nu putem avea doar așteptări. Oricât de neplăcut e să auzi asta, nu putem avea doar drepturi, nu putem avea doar așteptări, nu putem doar să batem cu pumnul în masă, că vrem totul acum. Pentru că nu se poate. Nici acest sistem minunat de asigurări sociale de sănătate nu e un sac fără fund.
Haide să fim un pic onești și să ne gândim și cum încercăm să fentăm câteodată plata acestor asigurări. Dacă ești angajat, n-ai cum. Dar dacă ai alte forme de prestare a muncii, să ridice piatra cel care n-a încercat o dată să plătească mai puțin sau să se eschiveze de la plata acestor asigurări.
În plus să nu uităm că noi avem, așa șchiop cum e el, un sistem social de asigurări de sănătate. Adică asta înseamnă că asistența de urgență clar este acoperită, dar mai mult decât atât, dacă contractezi la un moment dat o boală gravă care îți pune în pericol viața sau care poate pune în pericol viața altora, devii înscris într-un program național curativ, diabet, boli oncologice, boli neurologice și în momentul ăla ești asigurat. Că plătești, că nu plătești, nu contează. Tu ești asigurat și ai aceleași drepturi ca pacienții care plătesc asigurări de sănătate.
Nu se întâmplă asta nici măcar în toate țările din Europa, despre America nici nu vorbim. Și asta e o responsabilitate cred – să înțelegem de fapt ce poate și ce nu poate sistemul ăsta de sănătate să ne ofere, ce e fezabil să așteptăm de la el și ce e în afara rezonabilului.
Accesul la informații de interes pentru pacienți este fragmentat și greoi, însă există și câteva surse credibile
Cristina L.: De multe ori ne revoltăm că statul nu face suficient pentru noi și într-adevăr, de multe ori nu face, dar de multe ori poate nici noi nu facem tot ce putem ca să prevenim și ca să ne informăm. Și aici cred că e loc de mai mulți contributori care să ajute la partea de informare. Ai menționat mai devreme site-ul Ministerului Sănătății.
Ce resurse crezi că ar putea să acceseze oamenii ca să se informeze mai bine? Înafară de newsletter-ul tău care e grozav.
Sorana Stănescu: Așa cum am zis mai devreme, răspunsul se construiește. Și pentru mine munca asta de a pune cap la cap informații care ar trebui să fie accesibile este uneori înfiorătoare, pentru că (informația – n.r.) fie nu există, fie este veche, fie o găsești unde n-ar trebui să fie și unde ar trebui să fie nu este.
Nu există o listă de resurse clară, actualizată, din care un pacient – nici măcar pacient și nici măcar nu contează dacă ești sau nu asigurat – un om, un român, să poată înțelege ce are de făcut. Nici la Casa de Asigurări, nici la INSP, nici la minister, nici la nimic. Trebuie să-ți cauți, să-ți iei bucățele de informație, frânturi din toate părțile. Câteodată, dacă ai noroc și există o asociație de pacienți care face lucrurile bine, profesionist, poate fi o sursă foarte bună și de informație și de a înțelege experiența unei boli, care sunt pașii și cum poți să-ți grăbești un pic obținerea unui tratament, de exemplu. Sunt și foarte multe publicații care doar dau copy-paste aceleiași informații, de multe ori alarmiste sau greșite.
Fie sunt publicații destul de nișate și specializate, Viața Medicală, conferințe medicale care sunt destul de exclusiviste, sau mai sunt tot felul de conferințe online despre diferite boli. Azi despre diabet, mâine despre AVC. Iarăși, sunt binevenite, e bine că sunt, dar nu e suficient. Adică și dacă știu că am diabet, ce fac cu informația asta? Unde mă duc?
O spun peste tot ca un mare breakthrough al meu: pe site-ul fiecărei Case de Asigurări de Sănătate județene există o listă a furnizorilor. Asta înseamnă laboratoare de analize, medici de familie, firme care oferă îngrijire la domiciliu, stomatologi care lucrează cu Casa, de la care poți obține servicii medicale gratuite sau parțial decontate de Casă. Și lista e actualizată în fiecare lună.
Știai de chestia asta? Ai văzut undeva informația asta? Și eu am găsit-o, cred, absolut întâmplător.
Cristina L.: Nu știam, să știi că e prima dată când o aflu.
Sorana Stănescu: Dar povestea nu se oprește aici. Stăm atât de prost cu accesibilizarea informației, încât și atunci când o avem, nu o facem vizibilă. Concret, site-ul Casei de Sănătate București. Și de fapt așa sunt toate, că arată la fel. Pe coloana din dreapta, ai undeva în partea de jos, harta furnizorilor.
Și zici, wow, aici sunt toți. Aici găsești și stomatologi și medici de familie etc. Sigur, doar că harta aia nu e actualizată din 2016. În schimb, pe coloana din stânga, la secțiunea informații pentru furnizori, nu pentru pacienți, pentru furnizori, există altă subcategorie. Deci, informații furnizori – furnizori servicii medicale. Și după aceea e un Excel actualizat cu stomatologii, medicii de familie etc. din județul tău care lucrează cu Casa.
Cristina L.: Da, nu e deloc intuitiv. Adică nu știi dacă e pentru tine, e pentru furnizori, cui se adresează și ce ar trebui să conțină.
Sorana Stănescu: Eram, efectiv, în telefon cu purtătorul de cuvânt de la Casa Națională de Asigurări și el îmi explica cum informația e actualizată. Și eu îi spuneam, „domnule, uite, dau aici click pe harta asta, sunt vechi datele, că m-am apucat să sun la ei și îmi ziceau stomatologii că de trei ani nu mai sunt în contract cu Casa.”
Și el zicea, „nu, nu, în stânga”. Astea sunt momentele în care îți vine să bați din picior și să bați cu pumnul în masă cu adevărat. Pentru mine cel puțin.
Deficitul de medici și rolul lor în schimbarea paradigmei medicale
Cristina L.: Da, din ce am discutat și studiat, într-adevăr, Casa de Asigurări ar fi principalul responsabil pentru această activitate de informare, adică ei au bugete dedicate pentru informare. Și apoi ar fi medicii de familie care ar fi considerați oficial prima verigă în lanț. Adică acolo te duci prima dată când ai o problemă și ei ar trebui mai departe să spună ce trebuie să faci, unde să faci, să-ți dea toate informațiile.
Din păcate, înțeleg că avem o mare problemă cu medicii de familie. Suntem într-un deficit grav de medici de familie. Pe lângă faptul că sunt deja supra-saturați de sarcini administrative, sunt și foarte puțini.
Sorana Stănescu: Și mai mult decât atât, întâmplător, azi chiar este ziua mondială a medicilor de familie. În acest moment, în toată țara, sunt doar 18 medici generaliști sau de familie care au sub 30 de ani și doar 6% din totalul de 17.000 au sub 40 de ani. Iar dintre cei care au peste 40 de ani, jumătate au de fapt +60 de ani.
Și nu vine nimeni din urmă. Pentru că medicina de familie nu este atractivă. Nu este atractivă nu numai financiar, este și o chestiune de statut. Ego-urile sunt foarte mari în breasla asta. Știu că medicii de familie au o mare problemă și sunt desconsiderați de multe ori de medicii specialiști, mai ales de medicii din spital. Și atunci, de ce să te faci medic de familie?
Așa că da, problema pe care o avem acum cu lipsa medicilor de familie va fi peste mulți ani de trei ori mai serioasă, de trei ori mai gravă.
Cristina L.: Da, citisem într-adevăr că sunt trei specializări medicale unde nu prea vine nimeni din urmă. Era medicina de familie, ATI și chirurgia, unde la chirurgie…aici înțeleg că e mai degrabă teama de acuzații de malpraxis și alte riscuri aferente.
Sorana Stănescu: Și pediatria. Pediatrie, neonatologie. Și acolo avem un deficit. Pentru că cea din urmă și chirurgia, traumatologia sunt specializări foarte solicitante, foarte grele, foarte dinamice și îți trebuie un anumit caracter, cred, și un anumit fel de a fi ca să faci oricare dintre astea trei.
Cristina L.: Știi că există părerea generalizată că ne pleacă medicii, că nu avem medici pentru că ne pleacă. Și am constatat studiind statisticile că, de fapt, în ultimii ani a scăzut, chiar s-a înjumătățit numărul de medici care pleacă.
În paralel, avem printre cei mai mulți absolvenți de studii medicale din UE, suntem pe locul 5 în cazul medicilor și 3 în cazul asistenților medicali. Și în aceste condiții avem un deficit de medici.
Sorana Stănescu: Cred că Daniel Coriu, președintele Colegiului Medicilor, a avut în ultimele luni o observație foarte bună. Nu știu în ce măsură avem un deficit de medici ca număr, ci mai degrabă problema e unde sunt ei repartizați. Și problema e că în București și în centrele universitare e bătaie pe un post în spital.
E foarte mare concurență și în clinicile private, pe când în spitalele mici, orășenești, municipale, ai posturi care nu se ocupă cu anii. Pentru că orașul în sine nu e atractiv, pe de-o parte, și stilul ăla de viață nu e atractiv când ai 27-28 de ani. Nu vrei să te duci la Făgăraș neapărat, dacă toată viața și anii studenției i-ai petrecut în București.
Și pe de altă parte, da, există și teama asta de faptul că spitalele nu au echipamentele necesare, cultura organizațională nu e cea mai potrivită. Nu știu în ce măsură asta mai e adevărat. Dacă eu aș fi un tânăr medic rezident care îmi caut un post, mai degrabă aș face un minim research. Înainte să zic nu sau să exclud complet ideea de a merge în provincie, efectiv aș da niște telefoane, m-aș duce să văd spitalele alea, m-aș duce să văd ce oferă comunitatea respectivă. Dar care iarăși e o muncă pe care trebuie să o faci tu, nu e o informație care să vină către tine. Nu se bat primăriile pe medicii tineri și care mai de care să-și facă orașul mai atractiv și oferta mai bună pentru relocare. Iar dacă tu nu ești interesat sau nu ai energie să faci asta, atunci rămânem unde suntem.
Cristina L.: Cum vezi rolul medicilor în sistem? Sunt și ei o verigă din acest ansamblu. E ceva ce ar putea să facă pentru a împinge și ei lucrurile într-o anumită direcție? Uneori mi se pare că sunt așa, cumva la voia întâmplării, adică se iau măsuri, se iau decizii care-i implică pe ei, dar nu văd să fie foarte prezenți în discursul public.
Sorana Stănescu: Cred că ai dreptate. Cred că e o profesie în care te plafonezi destul de repede și de ușor. Fie pentru că ai găsit un loc călduț, unde ți-e bine, care nu te solicită prea mult, care nu îți pune prea multe bețe-n roate. Acum, de câțiva ani, odată cu creșterea salariilor, ai și un confort financiar care nu te mai obligă neapărat să te gândești la plecat afară sau la a-ți lua un alt doilea job în privat. Și atunci, de ce să mă leg la cap dacă nu mă doare?
Mai e situația celor care sunt extrem de ocupați și care sunt în spital de stat dimineața și în clinică privată după-masa și undeva, între acestea, nu știu cum, mai predau și la facultate și mai au studenți și seminarii și muncă de cercetare și mai conduc și o asociație profesională sau un colegiu. E munca a trei oameni cel puțin.
Și atunci, something’s gotta give, cum se spune, ceva din toate astea o să se întâmple mai prost, mai fușerit. E clar că nu rămâne energie pentru a te implica în politici publice sau în decizii majore care te privesc. You go with the flow, mai mult sau mai puțin. Iarăși ți-e bine, bani clar ai când faci toate lucrurile astea, cel mai probabil ai și adresabilitate mare, ești căutat, ego-ul este și el hrănit din toate părțile.
De ce să te complici? De ce să ceri tu mai multă transparență în ceea ce privește traseul pacientului? Păi nu am treabă. Eu sunt în cabinet. Eu deschid ușa celui care e la ușă.
Cristina L.: Da, poate că trebuie o schimbare de mentalitate și în rândul medicilor. Poate generațiile noi vor avea un pic altă mentalitate. Pe de altă parte și burnout-ul în rândul medicilor este foarte mare. Adică probabil că mulți dintre ei sunt extrem de ocupați și presați de sarcinile și urgențele zilnice ca să mai poată să preia și alte roluri.
Sorana Stănescu: Și mai e ceva. E o chestiune de mentalitate profesională, dacă pot să o numesc așa. E vorba de această paradigmă biomedicală, am aflat că se numește ea, în care au fost crescuți și formați cel puțin generațiile care au acum 40 de ani și peste, inclusiv părinții mei, pentru că și la ei am auzit asta foarte des.
Dom’le, eu fac medicină. Eu sunt medic, tu vii la mine cu o problemă, eu îți spun diagnosticul, eu te tratez, te trimit acasă, etc. Nu e treaba mea nici să fac politici de sănătate, nici să fac management, nici să fac comunicare, nici să fac management de caz în spital.
Sunt alte roluri pe care le văd pur și simplu complet detașate de misiunea lor și de profesia lor de medic. Ori nu mai e așa, nu mai suntem acolo, nu putem fi acolo, nu putem rămâne în paradigma asta disociată în care ei sunt pe un norișor și restul să se descurce.
Lipsa datelor medicale, a digitalizării, duce la lipsa deciziilor informate și la politici publice făcute din inerție
Cristina L.: Cine ar trebui să facă politici de sănătate? Pentru că fiecare specializare, fiecare rol, fiecare actor al societății are bucățica lui, dar pentru ca cineva să poată face politici publice trebuie să cunoască întregul ansamblu și să aibă competențe destul de variate. Cine ar putea să preia acest gen de atribuții?
Noi nu avem date. La noi mult se face din pix, dintr-o speculație mai mult sau mai puțin fericită.
Sorana Stănescu: În primul rând ar trebui să facă asta cei care au competențele necesare și acum există specializări în domeniul ăsta, există programe de masterat, există programe de licență pe politici de sănătate, pe health economy, pe tot ce vrei și ce nu vrei. Adică sunt lucruri care se învață, nu sunt lucruri pe care le naști tu din condei într-o seară. Sunt specialiști, este o profesie în sine.
Doar că în Minister, în Casa de Asigurări, în direcțiile de sănătate publică noi nu avem suficienți astfel de specialiști, pe de o parte pentru că nu sunt posturi, pe de altă parte pentru că salariile sunt foarte mici comparativ cu mediul privat. Eu știu oameni care fac și sfătuiesc guvernele altor țări în a-și face politici de sănătate, dar pentru România n-au fost suficient de buni. Chiar dacă la un moment dat au colaborat cu diferite guverne sau ministere, au fost înlăturați.
Și pe de altă parte ai nevoie de date ca să faci politici publice. Data informed decisions sau policy making. Nu poți să le naști din cap, din condei. Trebuie să știi câți pacienți cu o anumită patologie există, ce profil sociodemografic au ei, unde locuiesc, ce e comun în stilul lor de viață încât au ajuns să aibă această patologie, cum mă ajută pe mine informația aia să-mi fundamentez deciziile privind unde investesc, cum investesc, câte locuri scot la rezidențiat pentru specialitatea X vs. specialitatea Y. Ori noi nu avem datele astea. La noi se face mult din pix, dintr-o speculație mai mult sau mai puțin fericită. Și efectiv funcționăm din inerție.
Cristina L.: Eu am fost surprinsă când am început să caut date, mă gândeam că trebuie să existe toate aceste date undeva la INS, pe site-ul Ministerului. La un moment dat am căutat care e numărul pacienților chirurgicali pe secțiile de chirurgie și nu am găsit niciun fel de surse statistice de date agregate.
Cât de ușor ți se pare accesul la date? Sau, de fapt, crezi că există aceste date?
Sorana Stănescu: În mare parte, nu. Sau nu există agregate, după cum bine spui și tu. Adică nu e ca și cum noi suntem în beznă, în întunericul neștiinței, dar ei, acolo, la minister, în forurile înalte și importante, stau cu datele astea pe masă.
Nu există… Sistemele informatice nu sunt conectate. Documentez în momentul ăsta subiectul Dosarului Electronic de Sănătate al Pacientului (DES).
Ieri am primit un răspuns de la Casa Națională de Asigurări privind cât de utilizat și în ce stadiu este dosarul ăsta. Efectiv m-am uitat în gol 10 minute după aceea, pe de o parte din cauza limbajului și a terminologiei folosite. O să încerc să-ți citez pentru că nu pot să inventez așa ceva: „În acest moment se lucrează la un sistem finanțat comunitar care va asigura electronificarea și gestiunea electronică a unor documente.”
Aici efectiv am căutat în DEX „electronificare” pentru că am crezut că a apărut acest cuvânt în limbă și eu nu știu. Nu există. Probabil că era vorba de digitalizare, în niciun caz de electronificare. Pe de o parte avem aceste probleme de limbă și logică și pe de altă parte avem subiectul în sine.
Întrebam eu care sunt furnizorii de servicii medicale care trebuie să încarce practic datele astea în dosarul electronic al unui pacient și dacă există sancțiuni pentru cei care nu fac asta. Răspunsul îmbucurător este că toți furnizorii de servicii medicale în sistem privat și în sistem public, indiferent că eu sunt asigurat sau nu, sunt obligați să încarce automat aceste date dacă eu am dosarul electronic funcțional, deschis. Cel puțin în spitale asta se face cumva automat, nu trebuie să intre medicul în alt program, în alt soft, să mai dea 15 click-uri sau să scaneze un document.
Pe de altă parte, și asta este partea a doua răspunsului, a fost o perioadă când, din cauza unei solicitări de neconstituționalitate privind siguranța acestor date personale, tot dosarul electronic a fost practic pus pe hold, n-a fost operațional. Ulterior, legea a fost actualizată și informația făcută mai specifică și aici, de fapt, vreau să ajung.
Răspunsul zice așa: „La reconectare (adică după ce s-au lămurit aspectele astea legislative), sistemul a cedat, repornirea lui fiind posibilă abia la sfârșitul anului 2020. Monitorizarea utilizării furnizorilor a devenit posibilă abia la sfârșitul anului 2022.” Ăsta era răspunsul la întrebarea mea dacă au primit sancțiuni furnizorii care nu au încărcat automat informațiile astea în DES (Dosarul Electronic de Sănătate). Iar în ianuarie 2023 chiar aveam un comunicat de presă de la președinta Casei Naționale de Asigurări care ne asigura că de acum, într-adevăr, va fi operațional și că se încearcă chiar obținerea unei finanțări europene pentru extinderea lui.
Cristina Lauby: Apropos de asta, am studiat Noua Strategie Națională de Sănătate – Planul de acțiuni și la unul dintre puncte era exact asta, finalizarea DES. Se vor aloca 50 de milioane de euro, într-adevăr, nu mi-am dat seama și din ce surse de finanțare, dacă prin PNRR sau de la buget, pentru completarea cu funcționalitățile care lipsesc.
Sorana Stănescu: Da, dar uite, ceva ce nu există de exemplu: tu ca pacient nu poți să încarci nimic. Deși e dosarul tău, tu nu poți să încarci documente medicale de-acum 5 ani, de exemplu, că vrei tu să fii la zi și să ai, într-adevăr, trasabilitate. Nu, tu ca pacient poți doar să completezi informații despre stilul de viață și istoricul medical și dacă ai alergii, dar orice document efectiv, de la rezultate de analize până la o scrisoare de ieșire din spital, un bilet de externare, sunt încărcate doar de medic. Pentru că, spune Casa, el certifică faptul că acela e într-adevăr un document veridic și nu m-am jucat eu în Photoshop. Ceea ce are sens, într-o oarecare măsură.
Pe de altă parte, una dintre funcționalitățile astea care nu există, este că nu se poate încărca nimic imagistic, radiografii, RMN. RMN-urile și CT-urile, și știu astea pe pielea mea, te pun în mare dificultate, pentru că, în primul rând, clinica ți-l dă pe un CD. Arată-mi mie câte laptopuri și câte desktopuri mai au în momentul ăsta unitate de citire a CD-ului. Nu pentru asta ar trebui să existe dosarul electronic? Dar nu se poate. Deși lucrăm la el de peste 10 ani și am cheltuit sute de de milioane de euro.
Cristina L.: Deci, cred că e important de reținut că orice medic ar trebui să poată încărca date și orice medic ar trebui să poată deschide dosarul, nu doar medicul de familie.
Sorana Stănescu: Și eu aveam senzația că medicul de familie trebuie să-ți genereze acea cheie cu care tu îți creezi contul. Nu. Orice medic, indiferent că are contract cu Casa de Asigurări sau nu. Deci eu aș putea să mă duc acum la orice clinică privată, atâta timp cât el este înregistrat în platforma informatică a sistemului și ar trebui să fie, și are o semnătură electronică și ar trebui să aibă, îmi poate genera mie acea cheie cu care îi eu îmi fac cont.
Cristina L.: Plus că ai opțiunea, înțeleg, să gestionezi felul în care sunt vizibile acele date.
Sorana Stănescu: Da, poți să anonimizezi anumite date. Medicul nu are nevoie de consimțământul tău ca să le încarce. Asta e interesant.
Dar tu poți să anonimizezi tu la tine acasă anumite documente și poți să dai explicit acces unui medic, respectiv să restricționezi accesul altui medic. Cu nume și prenume. Pe de altă parte, apropo de utilitate, este un pachet de informații de bază la care au acces medicii din serviciile de urgență de la ambulanță, UPU, CPU fără să-ți ceară ție consimțământul. Probabil că tu nici nu ești conștient din păcate din moment ce ai ajuns la urgență. Dar informațiile acelea îi spun medicului de la grupă de sânge, RH, alergii la anumite substanțe, dacă ai boli cu caracter transmisibil, probabil o hepatita B, hepatita C, HIV.
Deci ăsta e un set de informații minimale care ar putea fi cruciale în momente cruciale.
Cristina L.: Nu am văzut niciun fel de comunicare care să încurajeze oamenii să-l folosească sau să explice de ce le-ar fi util sau care să-i încurajeze pe medici să-l folosească. Am citit testimoniale ale unor medici care ziceau că „l-am încercat ca să vedem dacă merge, am văzut că merge și l-am lăsat acolo.”
Sorana Stănescu: E așa o curiozitate, știi? Deci cumva e un joc nou pe care îl încerci, că parcă nu-ți vine să crezi că există. După care îl pui deoparte să nu se strige. Exact asta e. E o jucăria nouă, am văzut-o, am deschis-o și am pus-o sus pe dulap și o mai scot la anul de Crăciun.
Cristina L.: Nici cardul de sănătate nu funcționează așa cum ar trebui. Adică nu avem pe ce să ne bazăm ca să credem că acest sistem are datele într-adevăr în siguranță, că funcționează, că nu va claca sau nu va fi înlocuit peste un an, doi de un alt sistem. Nu am văzut o comunicare din partea ministerului care să explice exact ce se vrea cu acest sistem.
Sorana Stănescu: Nu există și atunci, dacă nu îi înțeleg utilitatea, nici nu o să mă grăbesc să-l folosesc. Și da, fiind vorba de România, mă aștept ca mâine să se schimbe și să o luăm de la zero.
Informarea medicală a cetățenilor și a comunităților ar putea fi făcută mult mai bine pe multiple căi
Cristina L.: Și în tot acest timp în care noi vorbim de dosare electronice, avem 14% din populație neasigurată prin sistemul public. Asta este chiar din noua Strategie de Sănătate. Sunt foarte multe localități rurale care sunt complet lipsite de medici. Cum putem conecta comunitățile mai sărace, mai lipsite de resurse și la informații, nu neapărat la asistență medicală, la care poate chiar au acces mai greu?
Sorana Stănescu: Sunt multe piese de puzzle care îți pot răspunde la întrebarea cum ajunge informația la oamenii ăștia. Pe de o parte ar trebui să ajungă cel mai simplu când deschid televizorul. Și nu doar posturile publice, ci orice canal comercial. Așa cum avem 30 de minute de mișcare în fiecare zi sau nu consumați sare, grăsimi etc., ar putea exista calupuri informative, repetitive, cu informația de bază.
O a doua metodă ar putea fi aceleași canale care by default funcționează în comunități rurale și în comunități mici, respectiv primăria, școala, biserica.
În continuare tot astea sunt. Chiar dacă pare că vorbim de anul 1900. Omul tot la primărie se duce să-și rezolve problemele, să ceară canalizare, să-și plătească o amendă sau să-și plătească impozitul. Școala e școală, biserica e biserică. De ce nu ar putea deveni și comunicatori acești lideri informali și, până la urmă, responsabili de cetate?
Trei, asistenții medicali comunitari. Sunt ceea ce le spune și numele, niște asistenți medicali care lucrează în comunitate. Deci nu cu medicul de familie, nu într-un dispensar sau în spital, ci fac numai muncă de teren. Colaborează, evident, cu medicul de familie și cu asistentul social din primărie și ei ar trebui să știe care sunt, cu nume și prenume și adresă, persoanele cele mai vulnerabile din comunitate, să le viziteze periodic, să meargă să le administreze tratamente, injecții, perfuzii, să le ia tensiunea, să le ducă medicamente.
Sunt persoane greu transportabile sau imobilizate care au nevoie de medicație recurentă și atunci ei iau rețeta, duc rețeta, iau medicamentul, duc medicamentul omului. Sau, după cum îmi spunea o doamnă asistent comunitar de undeva din Moldova, e la fel de important că, pur și simplu, le deschid ușa oamenilor care altfel trăiesc singuri. Și ei îi așteaptă ca pe nu știu ce, când știu că urmează să treacă pe la ei odată la 2-3 săptămâni.
Tocmai pentru că ei sunt această legătură foarte directă cu oamenii și cu nevoile lor, de multe ori ei sunt cei care pot și alerta. Care pot să transmită mesajul mai departe. Uite, avem tot mai multe fete minore însărcinate sau avem tot mai multe boli cu transmiterea sexuală. Sau, haide să facem o campanie de screening de cancer de col, haide să aducem o caravană medicală stomatologică sau pe alte specialități.
Acolo unde sunt asistenții medicali comunitari, fac într-adevăr o treabă foarte bună. Cu costuri mici, pentru că au amărât de salariu până la urmă. N-au o mașină de serviciu, de multe ori îmi povesteau că merg cu căruța, cu o ocazie, cu ce găsesc. Și au o trusă medicală mai mult decât basic, cu un tensiometru și nici nu știu dacă au stetoscop. Dar, repet, unde sunt, eficiența lor se vede.
Și, desigur, orele de educație sanitară care lipsesc cu desăvârșire.
Informația ar trebui să ajungă la oameni când deschid televizorul. Și nu doar posturile publice, ci orice canal comercial.
Cristina L.: Am proaspătă în minte strategia de sănătate pe care am studiat-o până am simțit ca amețesc. Se pune foarte mare accent pe prevenție, pe învățământ. Foarte multe activități care ar trebui să se facă.
Sorana Stănescu: Eu sunt curioasă cum o să impună educația pentru sănătate în școli prin strategia asta națională minunată în condițiile în care până acum, ba am trecut-o prin Parlament și am respins-o, ba e nevoie de acordul părinților. Ce o să se schimbe dintr-o dată încât o să devină obligatorie și posibilă până în 2030?
Cristina L.: În rest, mi-a plăcut cum sună strategia, în sensul că mi-a plăcut că se pune foarte mare accent pe prevenție și e cam pentru prima dată când cineva scrie negru pe alb despre prevenția care ar trebui făcută.
Sorana Stănescu: În zona de prevenție, da, sunt aceste consultații de prevenție care acum câțiva ani nu existau și care, să ne înțelegem, ce e important la ele e că au fonduri cumva diferite. Deci nu există să-ți spună laboratorul nu știu cărei clinici private că nu mai au fonduri, fiind data de 2 ale lunii. Și, inclusiv, înțeleg că biletul de trimitere e pe hârtie verde, dacă nu greșesc sau oricum e diferit față de cel roz pe care îl știm cu toții. Și metoda de decontare e diferită, se face ulterior.
Deci n-ar exista motive nici să nu te duci, nici să nu poți să faci analizele la care ai avea dreptul. Ăsta e un lucru bun. Al doilea lucru bun e că s-a extins, sper că nu greșesc, vaccinul anti-HPV, care până acum era gratuit numai pentru fetele până în 14 ani prin medicul de familie.
Acum vârsta s-a extins la 18 ani, ceea ce are sens. Și ministrul Rafila a spus în ultimele luni că ar vrea să extindă programul și la băieți. Ceea ce, iarăși, ar fi logic. Adică, da, sunt și lucruri bune, sunt lucruri care se schimbă, dar e clar că nu sunt suficiente și nici nu se întâmplă suficient de repede.
Cristina L.: Un alt lucru care mi-a mai atras atenția au fost sumele destul de mari pentru digitalizare și noile sisteme informatice, inclusiv dezvoltarea Observatorului Național pentru Date în Sănătate, care ar trebuit să fie un sistem de informații de sănătate publică, pentru că tot discutam că nu sunt date. În total am calculat vreo 540 de milioane de euro. Asta doar așa ce am pus rapid într-un Excel ca să văd care-i componenta IT: un portal național pentru sănătate (apropos de informare), dezvoltarea registrelor electronice de boală/pacienți, registre de pacienți pentru boli rare și completarea dosarului electronic. Cred că mai erau câteva sisteme, dar în total cam asta-i suma. Aproape jumătate de miliard de euro.
Nu-mi dau seama dacă e mult sau e puțin, dar oricum pare că se va dori să se facă niște eforturi în digitalizare.
Sorana Stănescu: Apropos de mulți sau puțini bani, nici eu nu știu să evaluez asta. Citeam un raport al Corpului de Control al Primului Ministru de prin 2010-2011, care analiza modul în care se făcuse până la acel moment implementarea SIUI-ului (Sistemul Informatic Unic Integrat), sistemul informatic în care sunt toți medicii de familie și nu numai, cel care se blochează mereu când ți-e lumea mai dragă, și rețeta electronică.
Și erau întârzieri extrem de mari, evident. Era software care n-a fost cumpărat cu actualizările ulterioare, niște lucruri la mintea cocoșului. Și ce mai erau, că aici voiam să ajung, erau zile de consultanță, în care firma câștigătoare ar fi trebuit să-i instruiască pe angajații Casei de Asigurări, că ei erau cei care implementau.
Iar costul pentru o astfel de zi de training era de 800 de euro pe om. Erau zeci, sute de zile. Până la urmă s-a lăsat cu abuz în serviciu pentru cei care conduceau Casa de Asigurări la momentul respectiv. Printre observațiile raportului era exact asta, că nu a existat o fundamentare de ce costă atât, de ce e nevoie de x zile și nu y, care sunt livrabilele după zilele alea la costul ăla. Parcă nu putea fi cusut mai cu ață albă decât era.
Afișe pe pereți. It’s that easy în unele cazuri. Dacă nu avem o metodă mai bună, afișe pe pereți. Îmi pare rău, dar acolo suntem.
Cristina L.: Eu citind newsletterul tău am descoperit foarte multe lucruri pe care nu le știam, unele dintre ele pe care le-am discutat și astăzi. Sunt foarte multe lucruri de care habar n-aveam și îți mulțumesc că le-ai scris. Uite, despre accesul la servicii psihologice de exemplu, chiar ultimul tău newsletter. Lucruri care pot fi decontate și la care putem avea acces și pentru care, de obicei, trebuie să mergem la privat, că e mai ușor, e mai rapid.
Poți să-mi dai trei exemple de lucruri mai puțin cunoscute de toată lumea, dar pe care toată lumea ar trebui să le știe?
Sorana Stănescu: Cel mai îndemână, sau, mă rog, nivelul primar, pe care ar fi bine să-l cunoască toată lumea, este existența acestui Ghid al Asiguratului. Pur și simplu cauți „ghidul asiguratului” pe Google și te duce la PDF-ul ăla, care, repet, e în continuare valabil și e foarte bine făcut.
Doi, poți să-ți verifici statutul de asigurat – dacă ești sau nu asigurat – chiar dacă nu ai fizic card-ul, că unii dintre noi nu-l mai avem, l-am pierdut, n-a fost emis etc. Scrii pe Google „verificare statut asigurat” și este un site unde doar îți bagi CNP-ul și vezi dacă ești asigurat sau nu. Atât, din păcate, nu mai mult, dar este minimum.
Foarte important este că în baza unui bilet de trimitere decontat de la medicul de familie ai dreptul la patru consultații pe parcursul a 90 de zile de la acel medic specialist unde te duci. Adică e logic. Prima dată te duci pentru evaluare, diagnostic, etc. După aceea control, alt control, până la patru astfel de consultații fără să faci ping-pong cu bilet de trimitere pentru fiecare prezentare.
Cred că ar fi util ca lumea să mai știe că din 2020 există programele Monitor. Am scris și despre ele. Practic sunt șapte categorii de boli cronice foarte serioase pentru care investigațiile, de la analize de sânge până la RMN, CT, care știm că sunt foarte scumpe, se pot face indiferent dacă laboratorul, clinica respectivă, mai are sau nu fonduri în luna respectivă.
În primul rând, nu depinde de tine să fii în programele Monitor sau nu. Medicul trebuie să știe că odată ce ești pacient cu o boală neurologică, de exemplu, există linia Monitor 6 pentru boli neurologice și când îți dă un bilet de trimitere pentru RMN, de exemplu, care arată la fel ca toate celelalte, formularul roz, medicul trebuie doar să scrie Monitor și numărul corespunzător. Foarte important să pună parafa și să semneze și pe cuvântul Monitor.
Cu această trimitere te programezi la orice clinică privată în termen de cinci zile, repet, indiferent dacă mai are bani sau nu, pentru că-și ia banii la sfârșitul lunii. Clinicile sunt obligate să te programeze.
De unde-ți iei informația asta? Cine ar trebui să ți-o ofere? Cred că ai văzut mai ales în spitale de stat, că ușile cabinetelor sunt pline de afișe. „Nu intrați nechemați”, ”Să aveți la îndemână cardul și buletinul”, ”Nu intrați fără să aveți foaia de prezentare făcută la recepție”.
Dar nu scrie nicăieri că un bilet îți dă dreptul la patru consultații în 90 de zile. Că dacă ești în programele Monitor și ai nevoie de trimitere, fii atent ca medicul ăla să pună parafa și pe cuvântul Monitor.
Afișe pe pereți. It’s that easy în unele cazuri. Dacă nu avem o metodă mai bună, serios, afișe pe pereți. Îmi pare rău că acolo suntem, dar acolo suntem.
Cristina L.: Navigatorul de pacienți este o profesie care începe să fie din ce în ce mai răspândită, cel puțin în discursuri, și care înțeleg că începe să-și facă loc și în spitalele din România. Ce știm despre această profesie? Cred că este o nevoie mare de astfel de îndrumare în cea mai mare parte a diagnosticelor medicale, mai grave. Adiacentă lumii medicale, să spunem așa.
Sorana Stănescu: Nevoia e peste tot, dacă mă întrebi pe mine. Nevoia e cu atât mai mare acolo unde timpul este esențial, cum e diagnosticul oncologic, și nevoia e cu atât mai mare acolo unde avem foarte mulți pacienți. Diabet, de exemplu. În momentul ăsta există în toată țara 26 de navigatori de pacienți angajați, pe al cărui contract de muncă scrie „navigator de pacienți”. Astea sunt datele de la Ministerul Muncii. Mai mult decât sigur cei 26 sunt în rețele private.
Pentru că în fișa de personal, în structura de personal a spitalelor publice, încă nu există postul de navigator de pacienți. Sunt asistenți din Institutul Oncologic, de exemplu, din București, care au făcut sau fac chiar în acest moment cursul ăsta de formare de navigator de pacienți, dar ele sunt asistente, sunt angajate ca asistente și la final tot asistente vor rămâne că ăla e postul lor, chiar dacă vor face și această componentă de navigare. Până în momentul în care Ministerul nu deschide posturi, nu decide că postul de navigator de pacienți poate fi și plătit, astfel încât eu, odată certificat, să mă duc să dau concurs pentru postul ăla sau o asistentă poate nu mai vrea să fie asistentă și dă și ea concurs pentru postul de navigator, până atunci, formal, în spitalele publice nu avem navigatori.
Nevoia de navigatori de pacienți e cu atât mai mare acolo unde timpul este esențial, cum e diagnosticul oncologic, și nevoia e cu atât mai mare acolo unde avem foarte mulți pacienți.
Cristina L.: Și apropo de spitalele publice, de plățile informale nu se mai prea vorbește în ultima vreme, pare un subiect trecut sub o tăcere. Ce mai știm despre ele?
Sorana Stănescu: Există în continuare, cred că într-o mai mică măsură decât acum 5-10 ani, sper. Dragoș Vana are site-ul graphs.ro și în toată perioada pandemiei ținea zilnic evidența cazurilor de COVID, făcea analize comparative între județe, rată de vaccinare, incidență, etc. De curând a făcut Harta Șpăgii. Din 2016 echipa Voiculescu a introdus acel chestionar anonim de feedback prin SMS.
După ce ești internat în spital, inclusiv internare de zi, primești chestionarul iar printre întrebări e și asta, dacă ți s-au solicitat bani. Dragoș a analizat rezultatele acestor chestionare și a făcut o hartă pe județe – unde se cere cea mai puțină șpagă, unde se cere cea mai multă. Cred că Clujul stătea cel mai bine. Nu era vorba de sume aici, nu monitorizează asta, ci doar dacă ai dat sau ți s-a cerut.
Cristina L.: Da, o chestie care mi s-a părut interesantă în timp ce studiam un pic despre asta a fost că în anumite statistici sau analize de fapt, prin plăți informale nu se înțelege doar șpaga, se înțeleg și toate plățile pe care le facem pentru medicamente sau materiale în spital, când mergi cu plăsuța cu materiale pentru că spitalul nu are medicamente sau consumabile; și șpaga sistemică, adică șpaga din interiorul sistemului medical ca să poți să te angajezi în sistem.
Sorana Stănescu: Da, plată informală e destul de acoperitor în toate situațiile în care trebuie să dai bani ca să get your way through sau around the system.
Mulțumesc mult, Sorana, pentru toate aceste informații. Abia aștept să citesc următorul număr al newsletterului tău.
Pe Sorana o găsiți pe pagina publicației Foaia de observație, unde publică lunar informații utile de interes public din domeniul sănătății.