O altă carte de colecție și de făcut cadou. „Oameni ultraprocesați” de Chris van Tulleken este o carte captivantă și bine documentată care explorează impactul ascuns al alimentelor ultraprocesate asupra sănătății, obiceiurilor noastre alimentare și societății moderne.
Chris van Tulleken este medic, cercetător și producător de emisiuni educative în Londra iar unul din focusurile sale principale este studierea impactului industriei alimentare asupra sănătății publice, în special asupra copiilor.
Recomand această carte în special pentru introducerea pe care o face în lumea alimentelor ultraprocesate, pentru explicarea sistemului NOVA pe care se bazează în prezent clasificarea internațională a alimentelor ultraprocesate și pentru explicarea detaliată a mecanismelor prin care alimentele ultraprocesate pot deveni foarte nocive pentru sănătatea noastră.
Recunosc că pe mine m-a prins mai tare în partea a doua, în care vorbește mai mult despre soluții și reglementări. Cartea nu pledează pentru un anumit tip de taxare sau restricționare, ci pentru o informare corectă și mai puțin manipulativă privind conținutul și scopul alimentelor ultraprocesate, astfel încât să luăm decizii în cunoștință de cauză.
Chris van Tulleken documentează temeinic informațiile, prin interviuri cu oameni cheie din industrie și cercetarea studiilor existente, însă este împletită și cu propriile exemple și observații personale. van Tulleken își propune și un experiment personal, și anume să mănânce numai alimente ultraprocesate timp de o lună, măsurând evoluția analizelor medicale înainte și după experiment. Desigur, rezultatele au fost precum le intuiești, însă vă las să le descoperiți citind cartea.
Consider că acest experiment a fost vital pentru demontarea mitului responsabilității individuale conform căruia noi avem 100% puterea de decizie asupra hranei pe care o consumăm. Într-o lume care abundă de tehnici alimentare și marketing pentru încurajarea consumului nelimitat de alimente ieftine și lipsite de nutrienți esențiali, se pare că nu deținem atât de mult control precum suntem încurajați să credem.
Este o carte bine structurată care explică pe larg:
- Ce sunt alimentele ultraprocesate conform definițiilor actuale și care sunt pericolele din spatele lor
- Care este impactul lor asupra sănătății individuale și publice, în special legat de creșterea ratelor de obezitate și dependența psihologică
- De ce modul în care sunt marketate este neetic, vizând crearea unor comportamente dăunătoare de la vârste fragede care să asigure fidelizarea pe viață a consumatorilor
- Care este impactul asupra mediului al ingredientelor aflate la baza lanțului producției alimentelor ultraprocesate (aditivi, îndulcitori, grăsimi etc.)
Unul dintre cele mai controversate capitole, care mi-a dat cel mai mult de gândit, se referă la moralitatea implicării corporațiilor în politicile de sănătate publică și în campanii publice de așa-zisă promovare a unui stil de viață sănătos.
Ar trebui să fie permis corporațiilor din domeniul alimentar ale căror obiective financiare se bazează pe vânzarea de produse ultraprocesate să se implice în campanii sociale de promovare a unui stil de viață sănătos și al unei alimentații sănătoase? Este una din întrebările la care m-am gândit cel mai mult după ce am citit cartea.
Pentru că mi-a plăcut foarte mult această parte, o să detaliez câteva idei, mai ales că tocmai ce am văzut apariția în România a unui ghid Nestle, „Nutriția copiilor pe înțelesul părinților”, realizat în colaborare cu Asociația Dieteticienilor din România:
Oamenii care fac politici și informează asupra politicilor nu ar trebui să ia bani, direct sau indirect, de la industria alimentară.
– Chris van Tulleken
Companiile, mai ales cele listate la bursă, au un singur scop principal, acela de a crea valoare pentru acționari. Acesta nu e un scop rău în sine. Însă este un scop diferit de acela al instituțiilor al căror obiectiv este protejarea sănătății consumatorilor.
Foarte multe companii producătoare de alimente ultraprocesate sunt implicate, individual sau alături de instituții publice, în așa-zise campanii de promovare a sănătății, oferind soluții la problemele pe care chiar ele le creează. Vinzi suc cu zahăr, apoi faci o campanie de promovare a mișcării pentru a lupta cu obezitatea. Este un conflict de interese evident.
Această practică se cheamă „health-washing”, practica prin care o companie promovează soluții aparent sănătoase sau inițiative de responsabilitate socială pentru a distrage atenția de la efectele negative ale produselor sale.
Factorii de și decizie, inclusiv medicii și oamenii de știință, trebuie să fie autorități de reglementare.
– Chris van Tulleken
Medicii, cercetătorii, autoritățile publice controlează și reglementează acțiunile cu impact asupra sănătății publice, de aceea ele nu se pot afla în situație de dependență financiară față de cei care au interese financiare, de multe ori opuse interesului public.
Acest lucru nu înseamnă că actorii privați, companiile, sunt rele sau că vor să ne omoare. Ci doar că trebuie stabilită clar natura raportului dintre ele, ca entități reglementate, și entitățile care reglementează, astfel încât să fie limitate conflictele de interese iar interesele consumatorilor să fie reprezentate corect și onest. Practica este foarte răspândită: Academia de Nutriție și Dietetică din SUA, organizația Diabetes UK, British Heart Foundation, toate iau bani de la mari producători de alimente ultraprocesate. Este atât de simplu și tentant să iei acești bani, încât multe organizații nici nu mai văd ceva în neregulă cu asta. E o practică comună.
Un alt efect toxic ale acestor sponsorizări este influența pe care aceste companii ajung să o aibă, prin prisma susținerii financiare oferite tocmai ONG-urilor și altor instituții implicate în crearea politicilor publice. Atunci când sponsorizezi o organizație, chiar și pentru o campanie de promovare a unui stil de viață sănătos, cumperi lobby, cumperi favorul acelei organizații care nu va mai avea cum să fie obiectivă când reglementează sectorul în care activezi.
Concluzia mea personală care reiese din această carte este că am avansat atât de mult pe această cale, am modificat în așa măsură mediul, economia prin industriile implicate în producerea alimentelor ultraprocesate și comportamentele alimentare a generații întregi de pe tot globul, încât așteptarea ca schimbarea să vină de la consumatori este complet nerealistă, chiar imposibilă.
Este o problemă sistemică și nu știu dacă soluțiile propuse de van Tulleken pot schimba ceva, însă pot constitui un punct de plecare. Vă las să descoperiți și voi argumentele și să vă faceți propria părere despre posibile rezolvări.
Cartea a apărut la editura Bookzone în 2024, în traducerea Valentinei Georgescu și are o prefață de scrisă de Dragoș Pătraru. Unde mai pui că are și o pagină de prezentare drăguță, cum n-am mai văzut pentru o carte în România și unde puteți citi mai multe.