„Înainte eram mai sănătoși.” Cum arăta cu adevărat sănătatea în comunism.

Un studiu recent arată că un procent îngrijorător de mare de români au nostalgia perioadei comuniste. Inclusiv tineri care nu au trăit în acele vremuri. Sunt multe analize care au încercat să demonteze cu date această iluzie, mai ales în ce privește economia. Eu însă mă întreb de ceva vreme ce anume ar considera unii că era mai bine în privința sănătății. Așa că am căutat date solide încercând să conturez o imagine de ansamblu. Atunci versus acum.

Există vreun sâmbure de adevăr? E drept să desființăm pur și simplu orice comparație? Rezultatele au fost surprinzătoare chiar și pentru mine.

Acesta e primul dintr-o serie de articole despre nostalgia comunistă referitoare la sănătate. În acest prim capitol vorbesc despre câțiva indicatori de sănătate publică, însă lucruri precum alimentația, decretul anti-avort sau poluarea sunt la fel de importante și le voi aborda în articole viitoare.

Înainte de ‘89 era mai…

Auzim tot mai des remarci care idealizează un trecut în care se trăia mai sănătos. Se spune că mâncam natural, aerul era mai curat, nu existau stres sau fast-food, și, în consecință eram mai sănătoși și mai fericiți. De obicei, astfel de judecăți se bazează pe memorie afectivă, pe povești auzite din familie sau frânturi de informații, fără date concrete.

Desigur, acest „înainte” poate însemna pentru fiecare lucruri diferite: înainte de a fi bolnav, de a pleca la muncă în străinătate sau înainte de anumite schimbări în viață. Adevărul e că, în conversații, nu știm niciodată ce perioadă exactă desemnează interlocutorul: în copilăria sa, acum un secol, în evul mediu sau pe vremea dacilor și romanilor?

Totuși, în România, „înainte” are o conotație aparte și se referă de cele mai multe ori la perioada comunistă: înainte de Revoluție, înainte de democrație, înainte de economia de piață. Este o perioadă încă vie în sufletele românilor.

Dar ce înseamnă „mai sănătos”? Este o altă evaluare care poate însemna foarte multe lucruri. Sunt sigură că ați întâlnit și voi cel puțin o opinie care să afirme:

„Eram săraci dar sănătoși” de obicei asociat cu „eram săraci dar fericiți”
„Înainte șpaga exista, dar era simbolică. În schimb acum fără mulți bani nu scapi”
„Eram mai sănătoși când nu existau atâtea medicamente și ne tratam naturist. Acum industria farma vrea să ne omoare”
„Acum suntem mai bolnavi, înainte erau mai puține boli cronice precum cele cardiovasculare, cancer, diabet”
„Toate spitalele de azi au fost făcute de Ceaușescu. După ‘89 au închis zeci de spitale și policlinici.”

Certitudinea cu care se folosesc acești termeni contrastează cu lipsa datelor statistice care să susțină afirmațiile. Oamenii nu se referă la date concrete care să ateste starea de sănătate, astfel că pentru fiecare, sănătatea la care face referire poate indica altceva. Poate persoana respectivă era ea însăși mai sănătoasă, poate în mediul în care a trăit aerul era mai curat etc.

Totuși, în toate aceste afirmații se recurge la o idealizare a trecutului. Este un mecanism psihologic bine cunoscut: oamenii tind să rețină mai degrabă momentele pozitive din trecut și să le romantizeze. Comparativ cu prezentul, cu provocările cotidiene, trecutul devine simbolul unei vieți mai simple, chiar dacă realitatea obiectivă era mai dură.

Însă este oare vorba doar de asta?

Punându-mi pălăria de gânditor critic, am vrut să cercetez datele și să văd dacă, într-adevăr, sunt indicatori care să arate că înainte eram mai sănătoși sau că sistemul de sănătate era mai bun. Nu am pornit cu intenția de a demonstra că „înainte era mai rău”, nici că „era mai bine”. Am căutat surse de date oficiale, încercând să înțeleg, cu curiozitate, ce anume era mai bine și ce era mai rău (dacă era) în starea de sănătate și sistemul medical din comunism.

O picătură de subiectivism

Pentru documentarea acestui articol am folosit surse serioase, studii ale unor varii institute de cercetare, rapoarte OECD, INS, INSP și așa mai departe (găsiți lista la final). Totuși, fiind vorba de o percepție strict subiectivă, am vrut să aflu și opiniile oamenilor, idei la care nu m-aș fi gândit singură.

Nu cred că divizarea ne face bine, așa că am lansat un sondaj pe canalele de social media pentru a vedea ce își amintesc oamenii sau cum cred ei că era sistemul de sănătate din comunism. Până la urmă, putem să ne uităm la indicatori cât vrem, dacă percepția oamenilor se concentrează pe lucruri aflate în „blind spot”.

Iată câteva dintre ideile care mi-au atras atenția din răspunsurile pe care le-am primit – am încercat să le grupez pe câteva categorii care s-au delimitat clar. (Acestea sunt strict opiniile primite, sintetizate, însă nealterate și nu reflectă concluziile articolului sau opinia mea.)

Calitatea învățământului medical. Există percepția că înainte studiile la medicină erau mai serioase, examenele mai grele, iar medicii mai pregătiți. În timp ce azi oricine poate termina facultatea de medicină.
Atenție și responsabilitate în interacțiunea cu pacienții. Înainte medicul te asculta mai mult, trata cazul fiecăruia cu seriozitate, în timp ce acum medicii sunt grăbiți și expeditivi. Îi poți schimba, desigur, sunt și mai mulți din care să alegi, însă asta cere efort din partea pacientului.
Analize și investigații. Astăzi avem aparatură performantă și acces facil la numeroase analize, spre deosebire de perioada comunistă, când tehnica era limitată. Totuși, persistă percepția că medicii cer prea multe investigații pentru a compensa lipsa de diagnostic profesionist.
Accesul la informație și tehnologie e mai mare acum, însă experiența pacienților continuă să fie frustrantă. Progresul nu s-a tradus în satisfacție a pacientului.
Gestionarea resurselor. Există percepția că resursele nu sunt gestionate eficient, în timp ce înainte sistemul medical era mai echilibrat și mai practic.
Siguranța pacientului. Problema nosocomialelor nu este gestionată eficient. Înainte te simțeai în siguranță când mergeai la spital, acum nu știi dacă mai ieși viu.
Spitale. Există percepția că aproape toate spitalele de azi au fost construite de Ceaușescu, în timp ce guvernanții de după Revoluție n-au mai fost în stare să construiască altele noi.

Haideți să vedem acum și obiectiv ce se întâmplă.

„Înainte”? Când?

În România, avem date medicale mai solide începând cu 1902. Atunci a început să se publice Anuarul Statistic al României. Deși a avut întreruperi din cauza războaielor și schimbărilor politice, a continuat să apară și în comunism și se publică și astăzi. Aceste anuare au stat la baza studiilor pe care le-am consultat. Evident, datele reflectă evoluția teritorială a României și trebuie interpretate în context. De exemplu, datele privind mortalitatea sau speranța de viață din 1902 nu includ Transilvania înainte de unire. Cu toate aceste limitări, am folosit doar surse oficiale, considerate cele mai solide date disponibile.

Astfel, am delimitat câteva momente-cheie:

1902 – Anul din care avem date consolidate de Institutul național de statistică.
1918-1939 – Unirea Transilvaniei cu România și perioada interbelică. Este perioada de referință la care raportăm schimbările din prima perioadă a comunismului.
1947 – Regimul comunist vine la putere iar sistemul medical începe transformarea către un sistem public centralizat după model sovietic.
1965 – Ceaușescu vine la putere și impune legi care transformă sistemul de sănătate și care au impact asupra sănătății publice dar și asupra societății.
1989 – 1990 – Revoluția din decembrie și căderea comunismului duc la noi transformări radicale ale sistemului de sănătate și la transformări sociale. Începe perioada de tranziție la economia de piață.

Am ales să mă concentrez pe ultimul secol și să compar indicatori similari din perioada pre-comunistă, comunistă și post-comunistă. Totuși, în România, atunci când oamenii spun „înainte”, se referă aproape întotdeauna la perioada de dinainte de Revoluție, în ansamblul ei. 1989 este deci punctul principal de cotitură.

În același timp, în mintea multor oameni, „pe vremea lui Ceaușescu” echivalează cu întreaga perioadă comunistă. Ori, nu e deloc așa. Comunismul a trecut prin mai multe etape, iar sănătatea populației a evoluat diferit de la o etapă la alta – în unele perioade a fost mai bine, în altele mult mult mai rău.

Fără o astfel de definire, nu putem avea o conversație coerentă despre ce înseamnă, de fapt, „înainte”.

Din punct de vedere a ce definim ca însemnând „a fi sănătos”, m-am concentrat pe indicatori măsurabili ai sănătății publice și ai sistemului sanitar.

Acestea fiind zise, dacă v-am făcut curioși, haideți cu mine în această călătorie să vedem ce poveste ne zic cifrele despre cât de sănătoși eram înainte.

Acces la servicii medicale: între comunism și prezent

„Eram săraci dar sănătoși”
„Înainte șpaga exista, dar era simbolică. În schimb acum fără mulți bani nu scapi”

Este adevărat că în perioada comunistă s-a introdus accesul universal, gratuit și egal la servicii de sănătate, după modelul sovietic. Sistemul era finanțat direct din bugetul de stat, fără ca oamenii să fie obligați să aibă calitate de asigurat pentru a beneficia de servicii medicale.

Până atunci, în interbelic, România funcționa după modelul german, bazat pe contributivitate: cei care doreau să aibă acces la servicii medicale trebuiau să fie asigurați și să contribuie la fondul de sănătate – un mecanism similar cu cel de astăzi.

În prezent, sistemul nostru este din nou contributiv: pentru a beneficia de servicii medicale, un cetățean trebuie să aibă calitatea de asigurat și să plătească lunar contribuția la Casa Națională de Asigurări de Sănătate. Totuși, România are astăzi unul dintre cele mai generoase sisteme din Europa, deoarece oferă numeroase servicii și celor neasigurați:

servicii de urgență
pachete de prevenție,
consultații la medicul de familie.

Mai mult, prin Programele Naționale de Sănătate, pacienții diagnosticați cu una dintre cele 13 boli cronice incluse devin automat asigurați, chiar dacă nu contribuie la sistem. Practic, deși este un model contributiv, acoperirea actuală lasă foarte puține persoane cu adevărat în afara sistemului.

Numărul de medici

Numărul de medici a crescut constant în ultimul secol.
În perioada comunistă, în special în primele decenii, statul a investit masiv în infrastructura medicală: spitale, policlinici, dispensare și farmacii. Odată cu această expansiune, a crescut și personalul medical – atât medici, cât și moașe, asistenți, personal auxiliar. Un aspect important a fost reducerea parțială a dezechilibrului rural–urban: prin sistemul de repartiții, medicii erau trimiși acolo unde era nevoie, astfel încât multe zone rurale și orașe mici au ajuns să beneficieze de asistență medicală.

Este deci adevărat că România avea, în comunism, mai mult personal medical decât înainte – atât ca număr absolut, cât și ca densitate raportată la populație. Totuși, în anii ’80 erau de trei ori mai puțini medici la mia de locuitori decât avem astăzi.

Fără a minimaliza importanța tuturor categoriilor de personal medical, trebuie să înțelegem logica deciziilor și a strategiei din perioada comunistă. În primă fază, accentul s-a pus pe extinderea rețelei sanitare la nivel teritorial și pe formarea personalului mediu necesar pentru aceasta — asistente, infirmiere, personal auxiliar. Învățământul superior medical s-a dezvoltat însă mult mai lent, iar ponderea medicilor, raportat atât la totalul angajaților din sistem, cât și la nevoile din teritoriu, a atins un minim în anii ’80: doar 14% din total erau medici.

Desigur, existența dispensarelor comunale și a policlinicilor de cartier, construite în acea perioadă, este adesea evocată ca un aspect pozitiv și astăzi. Aceste unități puteau oferi o asistență minimă, de exemplu chemarea unei ambulanțe care să transporte pacientul la cel mai apropiat spital județean de urgență, multe dintre ele construite, într-adevăr, în anii ’70. Ca principiu, ele reprezentau un serviciu comunitar important.

Totuși, accesul la un medic era mult mai dificil decât astăzi. Pur și simplu nu existau suficienți medici. Percepția că în acea perioadă erau „mai mulți medici” se explică, cel mai probabil, prin vizibilitatea crescută a personalului mediu, prezent în comunități și în contact direct cu populația.

Concurența la admiterea în facultățile de medicină era într-adevăr mare, ceea ce a creat percepția că „nu oricine ajungea la medicină”. Însă acest lucru nu se întâmpla neapărat din motive de valoare profesională ci era mai degrabă consecința unui număr redus de locuri, cauzat de lipsa investițiilor în învățământul medical superior. Cu toate acestea, a rămas în mentalul colectiv ideea că, pentru că era greu de intrat, medicii formați atunci erau automat mai bine pregătiți decât cei de azi.

În prezent, România are cel mai mare număr de medici din întreaga sa istorie, atât ca valoare absolută, cât și ca densitate raportată la populație. În ciuda exodului din anii ’90 și 2000, învățământul medical a continuat să formeze constant personal, iar numărul medicilor a crescut. Desigur, persistă probleme legate de distribuția lor teritorială, de deficitul pe anumite specialități și de calitatea dotărilor. Dar dacă privim strict evoluția numerică, trendul este pozitiv: în 2025 România are mai mulți medici decât oricând.

Investițiile în sănătate

„Eram mai sănătoși când nu existau atâtea medicamente și ne tratam naturist. Acum industria farma vrea să ne omoare”
„Toate spitalele de azi au fost făcute de Ceaușescu. După ‘89 au închis zeci de spitale și policlinici.”

Trebuie menționat că marile investiții în infrastructura medicală din comunism au fost realizate până în 1965. În deceniile următoare, și mai ales spre finalul regimului, cheltuielile pentru sănătate au scăzut dramatic.

În anii ‘70-‘80, România aloca pentru sănătate mai puțin chiar decât la începutul perioadei comuniste. Spre 1989 aceste investiții ajung la un minim istoric, rezultatele reflectându-se în declinul sănătății românilor în anii ‘80.

Rezultatul a fost că rețeaua medicală, deși extinsă teritorial, era cronic subfinanțată. Medicii erau plătiți mai prost decât alte categorii sociale (de pildă, inginerii), spitalele erau slab dotate, iar multe medicamente lipseau, pacienții fiind obligați să și le procure pe cont propriu.

Astfel, în ciuda caracterului declarat „universal al sistemului, nu toți pacienții aveau acces egal. S-a dezvoltat sistemul informal de plăți și atenții (șpăgi): cartușe de țigări, cafea sau alte produse greu de găsit deveniseră monedă de schimb pentru accesul la tratament. Această practică a continuat, într-o formă sau alta, până astăzi. Vedem cu toții cât de greu ne debarasăm de ea.

Trebuie să ținem cont și de faptul că PIB-ul era atunci mult mai mic. Acum, cheltuim mai mult dintr-un PIB mult mai mare. Sigur, rămâne deschisă discuția despre eficiența acestor cheltuieli. Însă, deși suntem încă în urma altor țări europene, investim în sănătate mai mult decât oricând în istoria României.

Ceaușescu, „ctitor de spitale”

O importantă investiție făcută în perioada comunistă este numărul de unități sanitare noi. Există percepția că Ceaușescu a construit mai toate spitalele din ziua de azi, însă acest lucru nu este adevărat.

Ce este adevărat e că, într-adevăr, în timpul comunismului s-a extins rețeaua sanitară, cu accent major pe policlinici și dispensare. Astfel, între 1948-1966, numărul de spitale s-a majorat de 3,97 ori, cel al policlinicilor de 2,55 ori și cel al dispensarelor de 2,76 ori.

Într-adevăr, extinderea rețelei sanitare în teritoriu, mai ales a dispensarelor și policlinicilor în mai toate comunele și orașele, oferind acces la personal medical mediu sau auxiliar care putea măcar să cheme o salvare în situații de urgență (asistente, moașe), poate întări senzația că atunci se construiau spitale, în timp ce acum nu.

În timpul lui Ceaușescu, însă, între 1967-1989, doar numărul dispensarelor a crescut, în timp ce al policlinicilor a rămas constant, iar al spitalelor chiar a scăzut (pe fondul comasării spitalelor existente). Desigur, s-au construit spitale și în epoca Ceaușescu, mare parte din spitalele județene și de urgență de exemplu. Acesta a fost un lucru bun.

Însă Ceaușescu nu a construit atât de multe pe cât se crede și, în niciun caz, nu toate spitalele, nici măcar majoritatea. Ceaușescu a reorganizat în mare parte fondul existent, moștenit de la comuniștii dinaintea lui. Și chiar și ei au beneficiat de un număr consistent de unități sanitare pe care le-au moștenit din interbelic – o epocă în care luase avânt investiția în noi spitale.

Nu este loc aici pentru o analiză completă a tuturor spitalelor din România, însă voi da exemplul Bucureștiului ca referință.