Se vorbește iar despre „reforma sistemului sanitar” (a câta oară?) și din nou ni se promite că de data asta e pe bune. Dar este o întrebare absolut esențială care nu a fost pusă de nimeni: cine face reforma?
Avem în România oamenii pregătiți să o gândească și să o pună în practică? Răspunsul, din păcate, este nu.
Vă propun o schimbare de paradigmă, să ne uităm la sistemul nostru de sănătate și din alt unghi. Deși pare un text lung, vă invit să citiți până la capăt și cred că astfel veți înțelege într-un mod diferit următorul anunț de reformă în domeniul sănătății și următoarea conferință de presă a ministrului.
În acest articol mi-am pus următoarele întrebări:
Cine poate conduce spitale și DSP-uri în România? Conform legii, nu declarațiilor.
Câte programe universitare de sănătate publică există astăzi în România și lista lor completă. Putem evolua de la „cine conduce spitalul” la „cine gândește sănătatea publică în România”?
Facem politică publică sau doar politică?
Răspunsurile mi-au arătat de ce „reforma sistemului sanitar” nu poate începe fără oamenii potriviți și de ce politicile de sănătate publică sunt esențiale în orice sistem de sănătate.
Începem plictisitor, cu ceva teorie, dar merită – ajung și la politicienii noștri mai spre final. Bonus: veți asculta cu alte urechi următorul anunț de reforme în sănătate.
Politică – școală: 1-0
Vă zic de la început și care cred eu că e problema acestui sistem și de ce nu am mari speranțe de reformă în acest moment: sunt doar câțiva oameni în toată țara care au pregătirea necesară pentru a face politici publice coerente și ei nu se află în funcții cheie de decizie.
România a început abia în 2023 să pregătească primii specialiști licențiați în politici de sănătate publică, iar primul absolvent va ieși pe piața muncii abia în 2026. Sistemul medical e condus de oameni formați în cu totul alte domenii și care, de multe ori, sunt numiți în funcții pe criterii politice. Întrebarea este: cum să reformezi un sistem cu oameni care nu au fost niciodată pregătiți să facă politici publice în domeniul sănătății?
Spunem că vrem prevenție ca să degrevăm sistemul medical de pacienții din spitale și să îmbunătățim starea generală de sănătate, dar nu avem instituții de sănătate publică cu expertiză în prevenție. Să fii pe ștatul de plată al DSP nu te face expert în sănătate publică deși te poți califica și la locul de muncă.
Spunem că vrem profesionalizarea managementului spitalicesc dar continuăm să acceptăm numiri politice în conducerea spitalelor (asta reiese din ultima conferință de presă a Ministrului Sănătății).
Vrem finanțarea eficientă a sistemului medical, ajungând la evaluări contradictorii: ba e prea mult, ba e prea puțin. Fără să înțelegem că trebuie să ne uităm la toate componentele care alcătuiesc sănătatea publică, inclusiv cele sociale, educaționale etc. și în acest context finanțarea este mult mult sub ce ar trebui din orice parte te-ai uita. (Nu, aceasta nu e o apologie de stânga – keep reading).
Nu reușim nici măcar să definim un model coerent de colaborare între furnizorii publici și privați de servicii medicale, deși realitatea a luat-o cu mult înaintea guvernanților. Ceea ce avem acum seamănă mai degrabă cu o struțo-cămilă creată artificial, în care banii publici se scurg într-un sistem construit mai degrabă pentru interese politice și economice decât pentru binele pacientului. Nu avem nici măcar reglementări reactive, nici vorbă de vreo strategie proactivă.
Nu-i nimic, există best-practices, know-how în alte țări care au sisteme medicale consolidate și cadre legale funcționale. Am putea învăța de la ele. Dar cine să învețe? Sunt doar câteva facultăți în România care predau aceste lucruri, iar absolvenții, dacă nu au conexiuni politice, ajung adesea să lucreze în alte domenii.
Iar experți în politici de sănătate publică școliți la universități din afară și care să ocupe funcții de conducere, nu prea vedem. Ei existăm, sunt consultați din când în când, dar rareori au putere reală.
Ce e poate cel mai îngrijorător e că mulți dintre cei care lucrează în sistem nici măcar nu văd această problemă. Aș vrea să fiu contrazisă, însă asta se vede din declarațiile la toate nivelurile, de la medici care cred că trebuie să se lupte singuri pe TikTok cu dezinformarea din social media, până la funcționari guvernamentali care nu realizează că sistemul medical e doar o piesă dintr-un puzzle mult mai complex.
E nevoie de o schimbare de paradigmă: sistemul de îngrijire medicală (spitale, medici, dispensare) este o parte esențială, dar nu e întreaga arhitectură a Sănătății. Fără specialiști în politici publice de sănătate, fără oameni formați pentru a construi sisteme, nu putem vorbi serios despre reformă. Și, deocamdată, nu doar că nu-i avem, dar nici nu-i pregătim.
Sistem medical sau de sănătate? Ce reformăm de fapt?
Probabil cel mai corect ar fi să vorbim de „sistem de sănătate” deși „sistemul medical” sau „sistem sanitar” sunt termeni folosiți adesea ca echivalenți. Însă sunt nuanțe importante care îi separă.
Chiar și Ministerul Sănătății s-a numit la un moment dat Ministerul Sănătății Publice, dar cu timpul a pierdut acest al treilea cuvânt din denumire.
Ce înseamnă sănătatea publică? Nu vreau să plictisesc pe nimeni cu copy/paste din manuale (și nici nu-s profesor). În esență se referă la obiectivul de a avea o populație sănătoasă la nivel de societate. Nu doar tratarea bolnavilor, ci crearea condițiilor pentru ca întreaga comunitate (oraș, țară, continent) să fie sănătoasă.
Așa cum spune Dr. Richard Pinder, director al Departamentului de Educație în Sănătate Publică la Imperial College London:
„Healthcare is what you do when public health has failed.”
(„Asistența medicală este ceea ce faci atunci când sănătatea publică a eșuat.”)
Un model creat în 1994 de CDC (Centers for Disease Control and Prevention) și folosit la nivel internațional explică bine această diferență: doar 2 din cele 11 componente ale sănătății publice se referă strict la diagnostic și tratament. Exact zonele unde noi alocăm cei mai mulți bani și despre care vorbim aproape exclusiv când vine vorba de reforme. Iar asta pur și simplu nu mai funcționează.
De fiecare dată când auzim despre reformă, discuția se reduce la spitale și finanțarea lor, dar sănătatea publică înseamnă mult mai mult. Înseamnă educație și informare pentru prevenție, acces echitabil la servicii, politici publice coerente, legislație și strategie, date și evaluare.
Acum că am pus lucrurile în contextul potrivit, să vă vorbesc despre subiectul principal al cercetării mele de azi.
Cu cine facem Sănătate Publică în România?
În lume, sănătatea publică se face cu două mari categorii de specialiști: medicii specializați în sănătate publică și experții în politici publice de sănătate.
Sănătate Publică și Management ca specialitate medicală presupune absolvirea Facultății de Medicină și un rezidențiat dedicat. Și în România avem această specialitate medicală. Teoretic, acești medici ar trebui să ocupe funcții în DSP-uri, direcții de sănătate publică, conducerea spitalelor, gestionând lucruri precum: controlul bolilor epidemiologice, implementarea programelor de vaccinare, screening și prevenție, colectarea și analiza datelor statistice privind sănătatea populației etc.
În practică însă, situația e alta: nu există posturi clar definite în organigramele instituțiilor pentru acești medici. Printre puținele posturi la care au acces sunt cele de managementul calității în spitale. Atât. Conform chiar declarațiilor rezidenților la această specialitate, „nu am făcut cu adevărate reformă în anii de după comunism”.
Cât timp au avut dreptul să ocupe o funcție de conducere în spitale sau DSP-uri medicii specializați în sănătate publică? Exact 1 lună în 20 de ani (detaliez mai jos).
Specialiștii în politici de sănătate publică sunt cea de a doua categorie de specialiști critici pentru orice sistem de sănătate.
În țările cu sisteme de sănătate consolidate, specialiștii în sănătate publică nu sunt neapărat medici, fiind formați și licențiați direct în acest domeniu (deși pot fi și medici, nu este obligatoriu).
Aceștia au o pregătire non-medicală, interdisciplinară, axată pe politici, strategii și programe publice. Ei analizează sistemele de sănătate și bunele practici la nivel mondial, impactului financiar al programelor de sănătate și alocarea resurselor și realizează strategii de comunicare la diferite niveluri.
Ei sunt cei care ar trebui să stabilească ce politici adoptăm, cum le finanțăm și cum le integrăm în sistem. Sunt cei care ar trebui să gândească și să regândească (să reformeze) un sistem medical.
În țările cu sisteme consolidate, sănătatea publică nu este doar treaba medicilor.
De aici și problema din România: cei care creează politicile sunt adesea medici sau politicieni, nu specialiști în politici publice de sănătate, ceea ce duce la decizii bazate pe experiență personală sau interese politice, nu pe analize strategice și comparative.
Specialiștii în Politici de Sănătate Publică, o resursă rară în România
De mai mult timp mă bate gândul să urmez o a doua facultate în acest domeniu, însă, când m-am uitat la oferta educațională, aceasta era aproape inexistentă în România. Și era absolut inexistentă în București, acolo unde locuiesc, locul instituțiilor centrale care fac politici publice.
Dacă ai fi cineva care se gândește să meargă pe acest drum, te-ai gândi: mă duc la facultate să studiez politici de sănătate publică, apoi mă angajez într-o instituție publică și mă apuc de treabă. Doar că nu e deloc așa. Nu în România.
Până în 2023, România avea un singur program de licență dedicat politicilor publice de sănătate, Servicii şi politici de sănătate publică (Public Health) în limba engleză la Universitatea Babes-Bolyai din Cluj Napoca. Primii absolvenți, promoția 2015, au fost pionieri în acest domeniu în România. Un al doilea program de licență, în limba română, a fost înființat în 2023 tot la Babes-Bolyai – prima generație de absolvenți e așteptată în 2026.
Din anul universitar 2025-2026 va exista un program similar și la Universitatea din București, Servicii și politici de sănătate publică (Public Health), în cadrul nou înființatei Facultăți de Studii Interdisciplinare (după ce a fost inițial lansat în 2024 în cadrul Facultății de Administrație și Afaceri).
Există și o universitate privată, Sapientia din Târgu Mureș, care oferă un program în acest domeniu, însă nu am informații suficiente pentru a comenta asupra calității lui.
Mă bucur că subiectul începe să prindă tracțiune, dar realitatea e că astăzi, în România, avem prea puțini specialiști licențiați în politici de sănătate publică.
În mod normal, astfel de programe ar trebui să existe în toate marile centrele universitare, însă surprinzător de puține par interesate de acest domeniu.
Chiar dacă ai termina o astfel de facultate, nu ai unde să aplici ce-ai învățat. În niciun caz nu într-o instituție care creează sau implementează politici, strategii și programe de sănătate publică. Nu există trasee profesionale clare, nu există poziții în organigrame, nu există cerere reală pentru astfel de competențe.
O mică veste bună ar fi că, începând din anul 2022, în COR există ocupația “Analist servicii și politici de sănătate” (cod 242233), care este format prin programele de licență în Servicii si Politici de Sănătate.
Și acum ce ne doare. Ce fel de specialiști producem de fapt noi? Mai jos este o lista cu toate programele universitare, licență și masterat pe piața educațională din România, din domeniile care produc funcționari în domeniul sănătății.
După cum se vede, avem trei programe de licență în Politici de Sănătate Publică. Avem și trei programe de masterat din care două sunt tot la Babes-Bolyai (tot în cadrul Departamentului de Sănătate Publică), iar unul la Brașov.
Programele de studii nivel licență și masterat în politici de sănătate publică și în managementul serviciilor de sănătate din România (2025)
|
Domeniu |
Nivel |
Universitate |
Facultate |
Program |
Tip instituție |
|
Sănătate publică |
Licență |
Universitatea București |
Facultatea de Studii Interdisciplinare (din 2025) |
Stat |
|
|
Sănătate publică |
Licență |
Universitatea Babes-Bolyai din Cluj Napoca |
Științe Politice, Administrative și ale Comunicării, Departamentul de Sănătate Publică |
Stat |
|
|
Sănătate publică |
Licență |
Universitatea Babes-Bolyai din Cluj Napoca |
Științe Politice, Administrative și ale Comunicării, Departamentul de Sănătate Publică |
Servicii şi politici de sănătate publică (Public Health) în limba română |
Stat |
|
Sănătate publică |
Licență |
Sapientia, Târgu-Mureș |
Facultatea de Științe Tehnice și Umaniste |
Privat |
|
|
Sănătate publică |
Masterat |
Universitatea Babes-Bolyai din Cluj Napoca |
Științe Politice, Administrative și ale Comunicării, Departamentul de Sănătate Publică |
Stat |
|
|
Sănătate publică |
Masterat |
Universitatea Babes-Bolyai din Cluj Napoca |
Științe Politice, Administrative și ale Comunicării, Departamentul de Sănătate Publică |
Stat |
|
|
Sănătate publică |
Masterat |
Universitatea Transilvania Brașov |
Facultatea de Medicină |
Stat |
|
|
Servicii sociale și de sănătate |
Masterat |
Politehnica București Centrul universitar Pitești |
Facultatea de Științe ale Educatiei, Științe Sociale şi Psihologie |
Stat |
|
|
Servicii sociale și de sănătate |
Masterat |
Universitatea București |
Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială, |
Stat |
|
|
Servicii sociale și de sănătate |
Masterat |
Universitatea de Medicină și Farmacie „Victor Babeș” din Timișoara |
Facultatea de Medicină |
Stat |
|
|
Servicii sociale și de sănătate |
Masterat |
Universitatea „1 Decembrie 1918” din Alba Iulia |
Facultatea de Drept şi Ştiinţe Sociale |
Proiectarea şi Managementul Serviciilor Sociale şi de Sănătate |
Stat |
|
Management sanitar |
Masterat |
U.M.F. „Carol Davila” București |
Facultatea de Medicina |
Stat |
|
|
Management sanitar |
Masterat |
ASE București |
Facultatea de Management |
Stat |
|
|
Management sanitar |
Masterat |
Universitatea din Oradea |
Facultatea de Medicină şi Farmacie |
Stat |
|
|
Management sanitar |
Masterat |
Universitatea de Medicină și Farmacie din Craiova |
Facultatea de Medicină |
Stat |
|
|
Management sanitar |
Masterat |
Universitatea de Medicină şi Farmacie „Gr. T. Popa” din Iaşi |
Facultatea de Medicină |
Managementul serviciilor de sănătate în domeniul medico-farmaceutic |
Stat |
|
Management sanitar |
Masterat |
Universitatea de Medicină şi Farmacie din Târgu Mureş |
Facultatea de Medicină |
Stat |
|
|
Management sanitar |
Masterat |
Univeristatea „Lucian Blaga” din Sibiu |
Facultatea de Medicină |
Stat |
|
|
Management sanitar |
Masterat |
Universitatea „Ovidius” din Constanța |
Facultatea de Medicină |
Stat |
|
|
Management sanitar |
Masterat |
Universitatea de Vest „Vasile Goldiş” din Arad |
Facultatea de Medicină |
Privat |
În general, programele de masterat se adresează profesioniștilor din domeniul sănătății care vor să aprofundeze și partea de politici publice în completarea pregătirii medicale inițiale.
Însă majoritatea programelor din care reies specialiști în sănătate publică din România fac parte dintr-o cu totul altă zonă.
Programele de studii universitare și post-universitare de la noi sunt create strict pentru a profesionaliza conducerea instituțiilor sanitare. Subliniez conducerea și instituțiilor sanitare. Sunt o reacție la legea reformei în sănătate din 2006, aproape abandonată azi.
Cine poate conduce un spital sau o Direcție de Sănătate Publică în România? Aproape oricine, studiile nu-s așa importante
Timp de 15 ani, România a încercat timid să profesionalizeze conducerea instituțiilor sanitare. La început, managerii de spitale trebuiau să aibă studii superioare și să urmeze cursuri de management sanitar de lungă sau scurtă durată.
Acest lucru s-a schimbat în 2024, când legislația a devenit mai ambiguă, domeniul de studii cerut pentru ocuparea postului nefiind specificat clar, permițând o paletă largă de interpretări.
Deși în prezent nu ai nevoie de studii în sănătate publică sau managementul serviciilor de sănătate pentru a fi manager de spital sau director DSP, este interesant să vedem totuși cum s-a ajuns la această situație.
Legea privind reforma sănătății din 2006 (Legea nr. 95/2006) prevedea încă de atunci obligația ca managerii de spitale să fie absolvenți de studii superioare (domeniul specific nu era reglementat în acel moment) și, introducea, în plus, obligativitatea pentru manageri de a urma cursuri de perfecționare în management sau management sanitar agreate de Ministerul Sănătății Publice (cum se numea pe atunci).
Acest gen de cursuri sunt oferite de Institutul Național de Management al Serviciilor de Sănătate (INMSS) care aparține de Ministerul Sănătății. De atunci totul s-a schimbat, legea fiind modificată constant.
Cronologia, pe scurt, în ce privește criteriile pentru candidații la un post de manager de spital, e cam așa:
2006 – Reforma sănătății (Legea nr. 95/2006):
Managerii de spitale trebuiau să aibă studii superioare (fără a fi specificat domeniul) și să facă un curs de specializare în management sau management sanitar aprobat de Ministerul Sănătății.
Aceste cursuri erau organizate de Institutul Național de Management al Serviciilor de Sănătate (INMSS).
2009 – Apare masteratul (OUG 69/2009):
Managerii puteau alege între cursuri de specializare de scurtă durată în management sanitar sau master/doctorat în management sanitar, economic ori administrativ.
Universitățile răspund cu oferte de programe de master în managementul serviciilor de sănătate.
2010–2021 – Se fac numeroase modificări, dar se păstrează ideea: studii superioare într-unul din domeniile medical, economico-financiar sau juridic, 5 ani vechime plus o diplomă de master sau atestare în management sanitar (cursuri de specializare de scurtă durată), indiferent în care din cele trei domenii aveai studiile de licență.
2022 (iulie) – Regulile devin brusc mai stricte (OUG 14/2022):
Studii superioare într-un domeniu mult mai specific (doar specializările medicină, drept, economie generală și management)
Masteratul, doctoratul sau studiile de perfecționare în management sanitar sau al serviciilor de sănătate rămân obligatorii pentru a ocupa postul, cu excepția medicilor cu specialitatea Sănătate publică și management.
Obligația pentru toți managerii de a absolvi un curs de perfecționare de scurtă durată în management sanitar sau managementul serviciilor de sănătate în primul an de la ocuparea funcției și ulterior la 3 ani.
2022 (august) – Regulile se relaxează brusc (OUG 37/2022):
Studiile post-universitare sau de perfecționare în management sanitar nu mai sunt necesare. Este suficientă o diplomă de licență sau de master în medicină, medicină dentară, științe juridice sau științe economice (nu mai este restricționată specializarea) și cel puțin 5 ani vechime în specialitatea studiilor.
Se adaugă și medicina dentară printre specializările medicale acceptate pentru un post de conducere.
2024 – Nouă schimbare, în vigoare în prezent (OUG 44/2024):
Medicii cu specializarea în medicină/medicină dentară trebuie să îndeplinească doar cerința de vechime (5 ani experiență în domeniul studiilor). Nu mai există cerința competențelor manageriale.
Cei dinafara sistemului trebuie să aibă licență în științe juridice sau științe economice (orice specializare, nu mai e restricționată) și o diplomă de master în specialitatea studiilor necesare ocupării funcției.
Dispare orice mențiune la cursuri de management sanitar, managementul serviciilor de sănătate de scurtă sau lungă durată sau specializare în Sănătate Publică.
Ce ne arată această cronologie? Că în 2025 ne-am întors la momentul dinainte de reforma sistemului medical din 2006, când medicilor care doreau să fie manageri de spitale li s-a impus să aibă o minimă pregătire managerială. Că s-a mai făcut o reformă la un moment dat, ciopârțită de zeci de ordonanțe de urgență, până ne-am întors la T0.
Din nou poți fi manager de spital fără niciun fel de pregătire în management. Dacă vrei să vii dinafara sistemului, se poate, nici acolo nu ai nevoie de cine știe ce studii – însă competiția a virat convenabil de mult către tărâmul combinațiilor politice.
Cum am anulat profesionalizarea în sănătate
De fapt, s-a pornit de la o idee bună (profesionalizarea conducerii spitalelor), dar s-a ajuns, printr-o avalanșă de ordonanțe de urgență, la o relaxare completă a criteriilor. Acum, oricine cu o diplomă de licență într-un domeniu vag definit poate deveni manager sau director DSP, fără să știe nimic despre sănătatea publică.
Mai sunt și alte tipuri de funcții de conducere controversate, desigur, și ele făcând obiectul unor nenumărate modificări legislative: conducerea serviciilor de ambulanță (se supun acelorași prevederi ca managerii de spital) și directorii DSP-urilor.
Directorii Direcțiilor de Sănătate Publică pot veni din orice domeniu: medicină, medicină dentară, științe juridice, științe economice, științe inginerești, biologie, biochimie. Nu li se cere niciun curs, niciun masterat, nicio minimă experiență relevantă în politici de sănătate sau sănătate publică.
Până în 2022, directorii DSP-urilor erau numiți direct de către Ministrul Sănătății, fără niciun concurs și fără criterii clare.
În 2022, prin OUG 14, se introduseseră și pentru directorii DSPJ-urilor reguli mai stricte, similare cu ale managerilor de spitale. Pe lângă studii superioare în medicină, drept, economie generală sau management, aceștia trebuiau să aibă un masterat sau doctorat în management sanitar sau managementul serviciilor de sănătate sau cursuri de perfecționare în management sanitar sau management al serviciilor de sănătate, avizate de Ministerul Sănătății. Sau să fie medici specializați în Sănătate publică și management.
Toate acestea au dispărut iar azi aproape oricine se poate califica profesional pentru acest post.
Totuși, în prezent, în România există 13 programe de masterat în domeniul Management al serviciilor de sănătate / Management sanitar, ca reacție la reglementările legale care au existat în ultimii 15 ani. Aceste programe nu au ca scop principal pregătirea de specialiști în sănătate publică sau politici de sănătate publică, ci îndeplinirea unei condiții legale privind administrarea spitalelor.
Rămâne de văzut ce se va mai schimba. Dar țineți minte diagrama aceea în care politicile publice, educația, instruirea personalului și cercetarea ocupau cea mai mare parte? Noi nu investim aproape deloc în partea de resursă umană care ar trebui să le construiască.
Contează ce studii cerem și ce studii oferim. Pentru că ele trasează limita dintre cine face politică publică și cine face doar politică
Modul în care structurăm educația influențează direct cine poate profesa într-un domeniu. Iar felul în care organizăm accesul la funcții modelează, la rândul lui, oferta educațională. E un cerc vicios.
Uitându-ne la sistemul de învățământ și la legislație, putem vedea cum domeniul sănătății publice ca arie de studiu și, în concordanță, ca arie a politicilor publice, nu este deloc înțeles și nu i se acordă deloc atenție. Facem politici publice cu medici, cu economiști și cu avocați, cu oricine, dar numai cu cu cine ar trebui nu: specialiști instruiți în politici de sănătate publică.
Am încercat să simplific cât mai mult hățișul legislativ, însă pentru a vă prezenta aceste concluzii am stat 4 ore prin labirintul celor 8 modificări legislative principale care vizau condițiile de concurs ale managerilor de spitale (din cele 96 pe care le-a suferit Legea reformei în sănătate în ultimii 20 de ani).
Ce am constatat nu e îmbucurător: 10% dintre modificări țin de cine poate conduce un spital, în condițiile în care reforma reală ar trebui să meargă mult mai profund. Ori, am văzut deja că instituția medicală e doar vârful icebergului.
Oare vom depăși vreodată acest nivel al discuției?
Mai mult, toate prevederile legislative și programele de studiu pe care le-am menționat sunt relevante atunci când vorbim de conducerea spitalelor și DSP-urlor.
Dar conducerea nu e totul. E nevoie de specialiști la toate nivelurile și în toate sub-domeniile sănătății publice: creatori de strategii de protejare și promovare a sănătății, de programe de conștientizare, de educație pentru sănătate, de comunicare, creatori de măsuri fiscale și legislative care să susțină aceste strategii și oameni care să implementeze programele și campaniile în comunitate. Și multe altele.
Toate acestea nu țin de managementul spitalicesc iar majoritatea componentelor esențiale ale sănătății publice rămân nereglementate, neprofesionalizate și ignorate.
Una dintre cele mai mari confuzii rămâne între „politici publice” și „politică”. Politicile publice sunt reglementări și strategii clare, bazate pe date, prin care statul protejează sănătatea populației. Ele nu se scriu în birourile partidelor, ci de profesioniști formați în acest scop.
Politicienii, la modul ideal, doar creează cadrul legislativ pentru ca acești profesioniști să-și poată face treaba. Ei ar trebui să preia nevoia din societate, din comunitățile pe care le reprezintă, să o decanteze și să o transforme într-un cadru legislativ și instituțional coerent populat cu profesioniști.
Dar, când până și de la tribuna Guvernului se vorbește despre „numiri politice” în spitale acolo unde legea prevede concursuri, înseamnă că ne-am resemnat cu o cultură a încălcării normei. Pentru un tânăr fără conexiuni politice, mesajul transmis e clar: fără politică, nu ai ce căuta în sănătatea publică.
Confruntați cu întrebarea dacă se vor depolitiza numirile la conducerea spitalelor, atât Ministrul cât și Horațiu Moldovan, Președintele CNASS și-au exprimat doar credința că partidele politice își vor da interesul să numească oameni mai profesioniști (Minutul 1:24 al conferinței de presă privind reforma în Sănătate) .
Fără niciun cuvânt despre faptul că acestea nu ar trebui să fie „numiri” ci, conform legii, desemnări prin concurs, acest răspuns este o recunoaștere oficială și publică a eșecului oricărei reforme din ultimii 20 de ani. Toată lumea acceptă banalizarea răului în așa măsură încât admitem că legea e doar de formă.
Chiar și parcursul ministrului sănătății de acum, Alexandru Rogobete, e un exemplu relevant. Deși e un parcurs coerent (studii medicale și apoi Masteratul în Managementul serviciilor sociale şi de sănătate la UMF „Victor Babeș” din Timișoara) transmite același lucru: a renunțat la rezidențiat în momentul intrării în politică. Cariera sa a crescut odată cu funcțiile politice, nu cu expertiza.
Și acest mesaj nu e deloc ok după părerea mea. Ceva chiar trebuie să se schimbe și să începem să educăm și să promovăm în funcții cheie profesioniști în politici de sănătate publică. Avem nevoie de universități care pregătesc nu doar manageri de spital, ci și specialiști în prevenție, planificare, comunicare, legislație și intervenții comunitare.
Atunci vom avea o reformă care să pună cetățeanul, nu sistemul politic, în centru.
Pe post de concluzii
De ce ajung în administrația centrală oameni cu probleme de integritate și fără pregătire serioasă? Răspunsul l-am primit deja: „Pentru că avem nevoie de oameni cu experiență în administrație”, spunea recent președintele. Practic, lucrăm cu materialul clientului, ne-am atins limita de incompetență, ăștia suntem toți, alții n-avem.
Dar iată cercul vicios: nu vom avea oameni cu experiență până nu îi formăm temeinic și nu le dăm șansa să facă administrație. Iar cei care dețin puterea nu par să înțeleagă această nevoie, așa că nu fac loc unor generații mai pregătite. Cum spargem blestemul?
Dacă vrem reformă reală, trebuie să mutăm discuția de la „cine conduce spitalul” la „cine gândește sănătatea publică în România”. Asta înseamnă formarea de profesioniști în politici publice, depolitizarea numirilor și crearea de trasee profesionale clare.
Până atunci, ne vom învârti în același cerc vicios: schimbăm legi, schimbăm oameni, dar nu schimbăm sistemul.