Puține alimente din lumea vegetală au creat atâtea păreri divergente ca soia. Unii o consideră o adevărată binecuvântare, o super legumă, în timp ce alții o privesc cu neîncredere sau chiar o evită. În același timp, este și una dintre cele mai cultivate plante de pe pământ.
Soia este atât de versatilă încât acum utilizările ei alimentare și tehnice sunt aproape infinite. De la celebrul sos, la lapte de soia și tofu, până la aditivi alimentari, furaje pentru animale, componente pentru mașini, această leguminoasă bogată în proteine a devenit o verigă cheie a lanțului alimentar și industrial.
Pentru că e un subiect foarte vast, îl voi acoperi într-o serie de articole. Pentru început, puțină istorie, ca să înțelegem de ce mâncăm soia, de ce o cultivăm și mai ales, de ce nu a “prins” la noi, europenii, la fel ca alte plante importate.
Începuturile asiatice, exploratorii și bătrânul continent
Soia este originară din China, unde era cultivată încă din secolul al XI-lea î.Hr., de unde s-a răspândit apoi în Japonia în sec.al VII-lea, în SUA în sec. al XVIII-lea și apoi în Europa în sec. al XIX-lea. E adevărat că exploratorii europeni au adus în Occident produse culinare, ca sosul de soia sau miso, încă din secolul al XVI-lea, însă nu știau din ce anume erau preparate, iar botaniștii europeni nu au studiat planta propriu-zisă decât începând cu anul 1712. Atunci, un cercetător german a publicat prima descriere a plantei însoțită de o ilustrație.
Primele culturi de soia nu au apărut în Europa decât abia un secol mai târziu, în 1821, întâi în Franța, apoi, în 1840 boabele de soia au început să fie cultivate în ferme din Italia. Au urmat eforturi constante de aclimatizare, în special în Franța, unde Societatea pentru Aclimatizare distribuia membrilor săi boabe de soia primite din China și publica periodic rezultatele cercetărilor. Includerea ei în dieta occidentală a fost însă greoaie, boabele de soia fiind considerate greu de gătit ca atare, cu toate că produsele asiatice precum sosul de soia sau tofu erau foarte apreciate.
Totuși, adevăratul avânt a fost luat abia în secolul al XIX-lea când, la Expoziția Mondială din 1873, standul Imperiului Japonez a făcut impresie cu această plantă-minunte. Botanistul austriac Friedrich Haberlandt a fost atât de intrigat potențialul ei, încât a comandat semințe din China și a început să le studieze, devenind ulterior un înflăcărat susținător al soiei și al beneficiilor sale pentru economia Imperiului Austro-Ungar. El a susținut că îndeosebi solurile din Europa Centrală ar putea fi propice pentru anumite soiuri timpurii de soia.
Este adevărat că mai existaseră și înainte încercări de cultivare a soiei, însă clima temperată a Europei nu părea a fi propice soiurilor cu coacere târzie. Țările care dețineau colonii și care făceau comerț intensiv cu țările asiatice, având astfel acces la boabele de soia și dezvoltând chiar un apetit culinar pentru anumite produse, aveau în general o climă mai rece și soluri improprii culturilor de soia cu coacere târzie, care înghețau pe câmpuri toamna.
Existau și soiuri cu coacere timpurie, care puteau fi aclimatizate, însă europenii nu au investit în cercetarea acestora decât foarte târziu. Mai erau și alte impedimente: porumbul și cartoful fuseseră recent adoptate pe continent și acopereau necesarul de calorii pentru păturile mai sărace. Abundența de produse provenite din coloniile marilor puteri și din comerțul maritim al acestora au făcut ca europenii să nu simtă nevoia aclimatizării unei noi culturi, considerate prea pretențioase, decât în secolul al XX-lea. Era pur și simplu mai fezabil economic să importe produsele pe bază de soia de care aveau nevoie.
Și mai era ceva specific european – influența de amploare a științei reducționiste a lui Justus von Liebig. În 1840, chimistul german a descoperit nutrienții esențiali pentru creșterea plantelor, azot, fosfor și potasiu (NPK), punând astfel bazele industrializării agriculturii. Soia ar fi fost excepțională ca plantă tehnică de rotație a culturilor, datorită aptitudinii sale de a fixa azotul, însă cercetătorii și-au îndreptat eforturile pe a încerca să obțină mijloace artificiale de fertilizare, considerând că acestea pot fi izolate de ecosistem, iar curând au fost inventate și îngrășămintele chimice.
Pe lângă acestea, el a mai descoperit și macronutrienții din alimente, proteinele, glucidele și lipidele, moment care a marcat instalarea în mentalul colectiv a proteinelor drept sursa supremă pentru forța musculară și vitalitate. Proteinele din carne au fost considerate superioare celor vegetale, iar dietele bogate în carne au fost asociate cu bogăția și puterea. Noua clasă mijlocie ce se năștea ca urmare a revoluției industriale aspira la aceste valori, așa că a lăsat în urmă dieta bazată pe carbohidrați, asociată unui statut social inferior, adoptând o dietă bazată preponderent pe proteină animală.
În Europa au existat două excepții în ce privește politicile naționale de susținere a culturilor de soia: Germania, Danemarca și URSS. În anii 20, țările europene produceau și exportau deja mari cantități de ulei de soia, produs din boabe importate din Asia, astfel că Germania și Danemarca au devenit curând liderii europeni în acest produs. În acest timp, URSS investea masiv în cercetarea și cultivarea boabelor de soia, devenind, în perioada interbelică, al doilea mare producător de soia din lume, după SUA.
Paradigma alimentară s-a schimbat abia în Europa interbelică. După 1914, criza economică și apoi penuria alimentară din timpul celui de al Al Doilea Război Mondial au făcut ca statele să caute surse alternative de hrană bogată caloric pentru a-și hrăni cetățenii, astfel că au început să producă alimente pe bază de soia drept substitute mai accesibile ale produselor din carne și lactate. Uleiul de soia, folosit pentru producerea margarinei, pentru gătit și salate, a devenit cel mai utilizat ulei vegetal, atât de popular, încât a reușit să detroneze până și uleiul de măsline, preferat până atunci în țările mediteraneene.
Din păcate, pe termen lung, această utilizare nu a făcut decât să lipească și mai persistent pe soia eticheta de „hrană a sărăciei”, astfel încât în anii de prosperitate de după război oamenii s-au îndreptat și mai mult către o dietă bazată pe proteină animală, devenită de acum simbol imbatabil al bunăstării. Puteai să hrănești animalele cu soia, desigur, însă un om puternic, realizat, din clasa mijlocie, mânca animalul, nu boabele.
Astfel, cererea de soia a crescut după cel de Al Doilea Război Mondial, de data aceasta pe fondul creșterii consumului de carne. Statele Unite erau acum principalul furnizor de boabe de soia pentru industria alimentară europeană, în special pentru industria cărnii, situație la care a contribuit susținut Planul Marshall, dar și alte politici economice duse în acea perioadă.
Astfel, anul 1973 i-a găsit europeni complet dependenți de importurile de soia din SUA. În acel an, americanii au plasat un embargo temporar pe exporturile de soia, din cauza unor predicții economice eronate. Embargo-ul a durat puțin, dar a atras atenția europenilor asupra dependenței față de importuri, și i-a făcut să înceapă să investească în dezvoltarea propriilor culturi de soia. Chiar și așa, în anii 80, CEE era dependentă de importuri pentru 96% din necesarul său de proteine, din care soia furniza mai mult de 65%, în principal pentru hrana animalelor.
Soia cucerește Lumea Nouă, apoi lumea
În America, prima încercare de cultivare a soiei a fost făcută abia în 1765, când un marinar a adus în Georgia câteva semințe de soia pe care le-a plantat, obținând astfel prima cultură de soia de pe continent. Ulterior el a reușit să producă chiar și sos de soia autohton, un preparat asiatic foarte apreciat în Occident.
Însă soia nu a pătruns cu adevărat în agricultură decât abia un secol mai târziu, în 1871, când fermierii americani din Illinois și „Centura porumbului” au primit cadou semințe de soia de la un marinar salvat de pe un vas de pescuit japonez. Din acest moment, soia a devenit din ce în ce mai răspândită, statul încurajând cultivarea ei în scop furajer, pentru vite.
În tot acest timp, soia a avut și alte întrebuințări, însă izolate. De exemplu, soldații americani au folosit-o în timpul Războiului Civil ca substitut pentru cafea. Și sosul de soia rămânea în continuare, la mare căutare.
Adevărata importanță nutritivă și economică a culturilor de soia a fost descoperită însă abia în secolul al XX-lea când un agronom american, George Washington Carver a popularizat proprietățile acestei plante bogate proteic. El a observat prima dată că soia poate regenera solul pe câmpurile unde se cultiva bumbac, fiind un bun fixator de azot, așa că a propus agricultorilor să alterneze culturile în serii de câte trei ani (un an bumbac, doi ani soia) cu rezultate remarcabile. Cam în aceeași perioadă, în 1905, statul american a început să încurajeze cultivarea unor varietăți de soia prin programe guvernamentale, astfel că în anii `40 America a surclasat China ca lider mondial în producția de soia. Astăzi, SUA furnizează mai mult de jumătate din producția mondială.
”From Farm to Ford”
De la Fermă la Ford. Poate una din cele mai răspândite povești legate de utilizările tehnice ale soiei este aceea în care Henry Ford a venit într-o zi la angajații săi de la fabrica de autoturisme cu o pungă plină cu boabe de soia spunând: „Sunteți oameni inteligenți, faceți ceva cu astea”. Cercetătorii s-au pus pe treabă și au reușit să realizeze un plastic suficient de rezistent pentru realizarea de componente pentru schimbătorului de viteze, claxon, ramele geamurilor, pedalele de accelerație, întrerupătoare și carcasa bobinei de aprindere.
Rezultatul: Ford a fost primul care, în anii `40, a cultivat și utilizat soia drept materie primă de bază pentru produse industriale. Deși visul lui de a crea un automobil în întregime pe bază de soia nu s-a realizat, aplicațiile industriale ale descoperirilor lui au avut un impact major: rășinile sintetice și componentele din plastic pe bază de soia au fost folosite cu succes în fabricile sale, inovație care a marcat industria plasticelor dar și pe cea auto. Ford era atât de pasionat de această plantă, încât și-a confecționat propriul costum din fibră de soia.
În timpul Primului Război Mondial, și mai ales în timpul Marii Crize din anii `20, soia a început să devină interesantă și ca hrană pentru oameni și să fie introdusă în alimentație ca sursă de proteine și grăsimi în locul cărnii. Totuși, oferta de produse rămânea săracă, soia fiind consumată în special sub formă de uleiuri alimentare.
O particularitate culturală ce a marcat istoria soiei în America a fost reprezentată de mișcarea Adventiștilor de Ziua a Șaptea. Vegetarieni prin convingere religioasă, ei au fost primii care au început să producă alimente pe bază de soia pentru consumul uman sub formă de lapte, conserve și substitute pentru carne. Mai mult, în anii 1910 ei dețineau deja propriul ecosistem de spitale și școli, pentru aprovizionarea cărora au creat propriile fabrici și magazine de distribuție pentru conserve, lapte și alte derivate din soia.
Totuși, în ciuda producției cantitative impresionante în SUA, soia nu a fost adoptată în aceeași măsură și în alimentația populației generale. Americanii erau mai degrabă interesați de aplicațiile industriale, precum uleiuri, lubrifianți și mase plastice. Este de asemenea intens folosită în producerea furajelor, astfel că o cantitate mai mare de soia a însemnat și o cantitate mai mare de vaci, curcani, găini, lactate. Peste 70% din producția mondială de soia este folosită ca bază nutritivă pentru animale. Adică mai multă hrană pentru consumatorul din clasa medie care considera, la fel ca europenii, că proteina animală are o calitate superioară și este un indicator al unui trai bun.
România, potențial nefolosit
Soia a pătruns relativ târziu în țările Europei de Est. În anii `30, în special pe fondul creșterii cererii de boabe de soia din partea Germaniei, cinci țări danubiene au început să vadă în asta o oportunitate economică și să le introducă în agricultură: România, Bulgaria, Ungaria, Iugoslavia și Austria.
În România soia a fost adusă după Primul război Mondial de Aurelian Pană, fost Ministru al Agriculturii și promotor al industrializării agriculturii românești. Pană a întreprins mai multe călătorii de documentare în SUA, în urma cărora a adus și a plantat pe moșia sa din Frățilești, în Câmpia Bărăganului, pe lângă soia și anumite soiuri de porumb. Conjunctura politică a făcut ca ulterior acesta să fie închis de regimul comunist, una dintre acuzații fiind chiar, „introducerea şi încurajarea cultivării unei plante necunoscute şi inutile ţării noastre: Soia“. Ironia face ca ulterior, exact aceeași plantă să fie intensiv exploatată și apreciată de comuniști pentru potențialul său economic.
Astfel că în anii `60 România a devenit liderul Europei de Est la producția de soia, urmată de celelalte țări ale blocului comunist, Bulgaria, Ungaria și Iugoslavia după embargo-ul din 1973.
În România, regimul comunist a descoperit curând că poate folosi cu succes soia ca alternativă ieftină la proteina din carne, în plus, potențialul pentru export era foarte mare. Astfel, producția agricolă a fost încurajată, iar în anii `80 România avea peste 600.000 ha cultivate cu soia.
După intrarea în UE, această producție a scăzut pe fondul politicilor agricole comune, destul de divergente în ce privește subvențiile acordate acestei culturi. Cultivăm momentan 170.000 de ha, fiind pe locul al doilea în UE ca suprafață de producție, după Italia. Conform unui studiu al Academiei de Științe Agricole și Silvice, România are un potențial de minimum 700.000 ha cultivabile cu soia nemodificată genetic.
Dar, despre ce fel de soia cultivăm și mâncăm azi în România, în articolele viitoare.